De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetueaza explozia de bucurie a ucenicilor care au vazut pe Domnul inviat. De aceea credinciosii se saluta cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o alta bucurie: "Hristos a inviat!" "Adevarat a inviat!", pana la Inaltarea Domnului, de cand se saluta cu alta veste tot asa de mare, legata interior de prima: "Hristos s-a inaltat!", pana la Cincizecime, care anticipeaza Cincizecimea deplina sau umplerea desavarsita a vietii noastre de Duhul Sfant.
Bucuria aceasta are atata entuziasm in ea, incat ea e ca o "sfanta betie", ca o "betie treaza" de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa. E ca o "betie treaza", pentru ca e produsa de cea mai autentica dar si cea mai minunata realitate, realitatea neasemanat de frumoasa a vietii vesnice si plenare, mai frumoasa si mai minunata decat si-o poate inchipui orice imaginatie, motiv pentru care Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca ingerii nu pun in functie nici o imaginatie, pentru ca realitatea pe care o vad intrece orice imaginatie.
Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, in urma Pogorarii Duhului Sfant, care parea privitorilor ca o betie (Fapte II, 13), incepuse de la Inviere. Ea caracterizeaza bucuria credinciosilor de la Pasti, care ramane temelia vietii sufletesti a lor in tot cursul vietii pamantesti. Acest entuziasm e produs de impartasirea de "vinul cel nou" al vietii de care a vorbit Hristos inainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): "Veniti cu rodul vitei celei noi al dumnezeiestii veselii, in ziua cea vestita a invierii imparatiei lui Hristos sa ne impartasim".
Femeile mironosite afland de la inger despre Invierea Domnului, alearga "cu frica si cu bucurie mare" sa duca aceasta veste ucenicilor. Justificand bucuria lor, primul cuvant pe care li-l adreseaza Iisus cel inviat la intalnirea cu ele, este: "Bucurati-va!" (Matei XXVIII, 9). De atunci cei ce cred alearga cu aceeasi bucurie debordanta in noaptea Pastilor si in zilele ce urmeaza, vestind tuturor celor pe care ii intalnesc: "Hristos a inviat!". Bucuria este starea sufleteasca principala pe care a produs-o vestea invierii in cei care stiau ca viata lor sfarseste in moarte. Bucuria aceasta se mentine in crestini continuu, dar se actualizeaza mai ales in noaptea Pastilor.
Femeile mironosite se bucura nu numai pentru ca-l vor vedea iarasi pe invatatorul iubit, ci pentru ca invierea Lui inlatura in general moartea ca sfarsit al vietii noastre, deschizandu-i orizontul eternitatii. Aceasta este si cauza bucuriei noastre din orice timp. In viata noastra, a crestinilor, s-a produs prin Invierea lui Hristos o schimbare radicala, in ea a patruns o lumina nesfirsita, continutul ei a capatat o valoare incomensurabila, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabila.
Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiasca justetea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosite. El nu le-a indemnat sa se bucure pentru simplul fapt ca vor fi iarasi cu El, ci pentru semnificatia generala noua si plina de fericire pe care o are Invierea Lui pentru cei ce cred in El. Aceasta confirmare a produs-o Hristos de atunci incoace continuu: faptul ca Apostolii au fost in stare sa moara pana la unul pentru marturia Invierii lui Hristos, faptul ca marturia aceasta a produs milioane de mucenici si de sfinti, ca cei credinciosi nu pot gasi sens existentei lor fara aceasta Inviere, e o repetare continua a confirmarii Invierii date de catre Hristos.
Existenta noastra s-a umplut prin Invierea Domnului de bucuria prin excelenta, de o bucurie reala, consistenta si durabila.
Se stie ca pe noi crestinii bucuriile trupesti nu ne satisfac deplin, ca sufletul nu e satisfacut de ele, iar bucuriile sufletesti sunt nedepline, pentru ca noi traim marginile cunoasterii, ale iubirii, ale puritatii sentimentelor noastre.
Bucuria Invierii nu e nici trecatoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelenta, pentru ca e bucuria eterna si deplina. De aceea, nimeni nu trebuie sa fie trist in noaptea Invierii. Nimeni nu trebuie sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum fara insemnatate fata de biruirea mortii. De ce sa ne intristam de pricini care ne conduc spre moarte, cand stim acum ca prin moarte trecem la viata vesnica. De aceea Biserica canta in noaptea Invierii: "Cu bucurie unul pre altul sa ne imbratisam: O, Pastile! Izbavirea de intristare". Iar in cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur din noaptea de Pasti se spune: "Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia pentru toti. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a eliberat pe noi moartea Mantuitorului".
Si precum inainte de Invierea lui Hristos toate erau tinute intr-o frantura de sens neimplinita, batjocorita, chinuitoare, asa Invierea Lui umple toate de lumina si de bucurie. Caci, cand o singura particica din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Daca pentru o singura faptura - si aceasta este umanitatea lui Hristos - timpul a devenit un timp spre inviere si spre viata de veci, lumina in care e pusa acea faptura e vazuta de toate celelalte si devin o asigurare spre invierea si viata de veci, despre lumina integrala pentru noi toti. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, etape ale inaintarii in lumina, ducandu-ne tot mai aproape de marea lumina eshatologica. Mai bine zis, timpul intreg a devenit un ajun al duminicii vesnice, al petrecerii vesnice in lumina descoperita a invierii, cum zilele saptamanii, zile inchinate sfintilor care au trait timpul in aceasta lumina a invierii, sunt sarbatori pregatitoare pentru duminica invierii, cum au fost si pentru ei.
Precum bucuria invierii intrece toate bucuriile si copleseste toate tristetile, asa lumina ei intrece toate luminile revelatiei nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stalp de foc conducea un popor dintr-o robie pamanteasca intr-o libertate pamanteasca exterioara; acolo Moise le facea cunoscuta voia Lui Dumnezeu ascuns in intuneric si simtit in parte doar de el insusi. Aci Dumnezeu insusi, Soarele Hristos ne lumineaza, aratat prin Invierea Sa din morti in mod deplin, si ne conduce spre libertatea si viata deplina a vietii eterne: "In locul stalpului celui de foc a rasarit Soarele dreptatii, in locul lui Moise, Hristos, mantuirea sufletelor noastre".
S-a spus ca "vestea buna" (Evanghelia) crestina se concentreaza in vestea Invierii lui Hristos, temei al sigurantei ca si noi vom invia. Apostolii si-au vazut misiunea lor in a fi martori ai Invierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur insa ca aceasta veste a fost prin excelenta "vestea buna" nu pentru ca a anuntat invierea unui om simplu; nici n-a intemeiat nadejdea invierii noastre a tuturor pe invierea unui astfel de om simplu. Aceasta n-ar fi o inviere pentru eternitate si spre plenitudinea vietii in Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan putin deosebit, dar tot relativ, al vietii omenesti obisnuite. Ea a fost vestea prin excelenta buna, pentru ca a anuntat Invierea Celui ce fiind om a fost si Dumnezeu si pentru ca noi inviind, pe temeiul Invierii Lui, ne vom impartasi de viata deplina a umanitatii lui in Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Invierii lui Hristos, au fost in acelasi timp martorii tuturor semnelor si cuvintelor prin care Hristos insusi si-a dovedit dumnezeirea Lui, ca unii ce au stat in preajma Lui "in tot timpul petrecerii Lui intre noi" (Fapte I, 21). Numai o astfel de inviere e o inviere intru plinatatea eterna a vietii noastre si ea intemeiaza bucuria noastra plenara sau coincide cu ea.
Femeile mironosite pleaca de la mormant nu numai cu bucurie, ci si cu "frica mare". In bucuria lor e prezenta simtirea misterului, simtirea izbucnirii existentei supreme, dumnezeiesti. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obisnuita. Heidegger a deosebit intre "Furcht" ca frica de ceva din lume si "Angst" ca un fel de cutremurare in fata mortii, care pune capat existentei in lume. In bucuria traita de femeile mironosite la vestea invierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea inaintea unui alt plan de existenta. Dar cutremurarea aceasta nu avea un caracter negativ, nu era o spaima, caci nu era produsa de sentimentul golului, al nefiintei, ci era o cutremurare amestecata cu, bucurie. Invierea lui Hristos e "incepatura altei vieti, vesnice".
Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existentei noastre, l-au simtit ca un plan al existentei in plenitudine.
Viata crestinului in plenitudinea si deci in bucuria si lumina deplina este o alta viata, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuata de noi insine, ci de Dumnezeu asupra fiintei noastre, desi ni se cere si noua pregatire si receptivitate pentru aceasta.
Acesta e sensul cuvantului "Pasti". In Sinaxarul de la utrenia Invierii, Pastile, care se traduc prin cuvantul romanesc "trecere", sunt asemanate cu "trecerea" de la nefiinta la existenta in actul creatiei de la inceput, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui in tara fagaduintei si cu Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Invierea este ultima "trecere" prefigurata de celelalte. Ea e "trecerea" desavarsita, pentru ca e trecerea noastra de la pamant la cer. Si data fiind domnia mortii, instaurata prin pacat. Invierea e si trecerea definitiva si totala a creatiei de la moarte la viata.
In aceasta ultima trecere sau transcendere se implineste scopul crearii lumii de catre Dumnezeu.
Iata cuvantul Sinaxarului: "Aceasta zi o numim Pasti care inseamna in limba evreiasca trecere. Pentru ca aceasta e ziua in care a adus Dumnezeu la inceput lumea din nefiinta. Intru aceasta zi scotand pe poporul Israel din mainile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Rosie. Tot intru aceasta zi s-a pogorat din cer si s-a salasluit in pantecele Fecioarei. Si acum din pantecele iadului scotand toata firea omeneasca, o a inaltat la ceruri si o a adus la cinstea cea dintai, a nestricaciunii". Invierea e o transcendere a noastra la plenitudinea vietii in Dumnezeu, deci la investirea ei cu toate lucrarile dumnezeiesti necreate, dar a transcendere la care colaboreaza si ea. Transcenderea existentei noastre din robia pacatului, la o viata deplin pnevmatizata prin indumnezeire s-a facut prin nasterea si invierea umanului in ipostasul divin.
Propriu-zis Hristos insusi e "Pastile". El e transcenderea, pentru ca in El se produce aceasta, pentru ca in El se preda fiinta noastra in mod deplin lui Dumnezeu prin jertfa. Si ne preda intr-o nevinovatie si blandete asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe cand mielul acela n-a ridicat cu adevarat pacatul lumii pentru ca jertfa lui nu era actul liber al unui om fara pacat si deci n-a putut obtine decat o trecere a fiilor lui Israel din robia pamanteasca la libertate pamanteasca, ca prefigurare a trecerii de la alta robie la alta libertate superioara, Hristos a venit ca Mielul in sensul deplin al cuvantului care ne-a trecut de pe pamant la cer, pentru ca El insusi a facut aceasta trecere pentru Sine ca om: "Hristos, Pastile cele noua, jertfa cea vie jertfita, Mieluselul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii".
In Hristos cel inviat ramane inscrisa jertfa, caci numai prin jertfa Lui s-a facut transcenderea. El ramane Pastile permanent prin excelenta sau trecerea continua, ca sa putem trece si noi in orice timp impreuna cu El in planul invierii si al vietii de veci. Toata existenta noastra si a istoriei este, unita cu Hristos, un Paste, o trecere, de aceea si o jertfa cu Hristos insusi. De aceea, laudand pe Hristos cel inviat, nu uitam sa laudam si Crucea Lui, caci prin ea a infaptuit Hristos trecerea de la moarte la viata si prin ea putem face si noi aceasta trecere: "Cinstitei Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim. Caci cu rana Ta noi toti ne-am vindecat". Sau: "Facandu-se ca un om, patimeste ca un muritor, si prin patima pe cel muritor il imbraca intru nestricaciune".
In taria incoruptibilitatii e fructificata taria spirituala a patimirii de buna voie si fara vina. In ordinea spirituala, nevinovatia, blandetea si jertfa Mielului care suporta junghierea, echivaleaza cu puterea leului care invinge moartea. In ordinea spirituala numai Mielul nevinovat si injunghiat ia puterea; numai el este leul care biruieste (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbeste de puterea crucii lui Hristos in saptamana Patimilor, tot asa se vorbeste de ea in sarbatoarea Pastilor: "Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu ingroparea Ta ai omorat stapanirea mortii". Crucea continua sa ne lumineze si acum din Hristos, caci ea inseamna blandete, moarte fata de tot ce ne tine inlantuiti de ceea ce ispiteste trupul si dezvolta patimile care ne fac neliberi si ne inchid intr-o existenta a repetitiei lipsita de sens, incheiata prin moartea definitiva.
Datorita crucii acesteia, Hristos n-a putut fi tinut in iad, caci introducea acolo liniste, blandete si nevinovatie, aducea lumina din care emana puterea de leu biruitor. Blandetea si ferma lui daruire de sine ii fac pe cei de acolo sa scape de legaturile dureroase ale pacatului lor si sa se descopere pe ei insisi in adevaratul sens al existentei lor: "Cela ce a dat invierea neamului omenesc, ca un miel spre junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta capeteniile iadului si s-au ridicat portile cele de durere, ca a intrat imparatul slavei, zicand celor din legaturi: "Iesiti!" Si celor din intuneric: "Descoperiti-va!" (Miercuri seara din Saptamana luminata).
In baza puterii Sale, Hristos intra in iad in mod paradoxal ca "jertfit si nejertfit", ca "jertfa vie", ca predat cu totul lui Dumnezeu si tocmai de aceea plin de putere dumnezeiasca, ca Miel si ca imparat. Blandetea Lui e cu atat mai biruitoare cu cat este a imparatului: "Mantuitorul meu, vie si nejertfita jertfa, ca un Dumnezeu pe Tine insuti de voie aducadu-Te Tatalui, ai inviat pe Adam impreuna cu tot neamul, sculandu-Te din mormant" (din Canonul din noaptea de Pasti). Sau: "Doamne, cela ce iadul ai pradat si moartea ai calcat, Mantuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstita crucea Ta, miluieste-ne pe noi". Iadul nu a putut suporta prezenta in el a Mielului jertit, caci in blandetea Lui era puterea dumnezeiasca.
In iubirea maxima manifestata de Hristos pe cruce e atata viata si putere ca prin ea revine la viata nu numai trupul Sau, ci trezeste din moarte sau din paralizie si puterile sufletesti ale celor din iad. Dar aceasta putere a iubirii ce a mers pana la cruce, o actualizeaza Hristos continuu. El pastreaza ranile sale in trupul Sau ca o sursa permanenta a iubirii sale, ca o dovada ca Cel ce a inviat nu e altul decat Cel ce s-a rastignit pentru noi. Daca ar fi altul, invierea Lui si cea viitoare a noastra n-ar avea temeiuri in iubirea Lui si n-am fi pregatiti si noi pentru ea prin iubirea noastra fata de El, trezita de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desavarsire spirituala: "Ranile Tale, Hristoase, care de voie le-ai rabdat pentru noi, le-ai aratat ucenicilor Tai, punandu-le marturie slavitei invierii Tale" (la Utrenia din duminica Tomii).
Prin pipairea ranilor s-a convins Toma ca iubirea lui Hristos manifestata in rastignire a fost asa de mare, ca prin ea a inviat si ne va invia si pe noi, caci o asemenea iubire nu putea fi decat iubire dumnezeiasca. Numai in sensul ca iubirea maxima, iubirea adevarata este iubire dumnezeiasca se adevereste adagiul: "Iubirea in veci nu moare".
Iubirea nevinovata a Mielului striga in urechile sufletelor amortite ale celor din iad ca un racnet de leu trecandu-i in imparatia Sa: "Desteptat-ai dupa ce ai adormit, pe cei morti din veac, imparateste ca un leu racnind in iad".
Viata invierii este viata plinatatii si deci a luminii depline si aceasta calitate o are pentru ca este o viata de participare neimputinata la viata lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumarii trupului si invierii lui in ipostasul lui Dumnezeu-Cuvantul. Propriu-zis asumarea naturii noastre in Dumnezeu-Cuvantul trebuia sa ajunga la Inviere.
Sarbatoarea Pastilor in Biserica Ortodoxa da expresie acestei bucurii si lumini nemarginite, izbucnite in existenta omeneasca odata cu tasnirea orizontului vietii dumnezeiesti in ea. Caci prin aceasta viata crestinilor e inaltata la plenitudine si eternitate in Dumnezeul devenit om, la impartasirea de viata nelimitata si transcendenta a lui Dumnezeu, revarsata din ipostasul Cuvantului.
Nu exista imn pascal care sa nu dea expresie acestei bucurii, nascuta din incredintarea izbucnirii plinatatii de lumina si de existenta in viata noastra pamanteasca: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa", proclama preotul inconjurand tetrapodul, mai bine-zis Evanghelia asezata pe el ca simbol al lui Hristos si tamaindu-l dupa ce a inceput slujba Invierii cu lauda adusa Sfintei Treimi, care a savarsit intreaga aceasta opera.
Iar primul imn pe care-l canta Biserica in aceasta noapte, la slujba care incepe odata cu trecerea noptii din miezul ei, este un indemn adresat nu insilor singulari, ci obstii credinciosilor sa se deschida luminii aduse de Invierea lui Hristos, prin trecerea virtuala a intregii noastre creatii de la moarte la viata si de la pamant la cer: "Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".
Lumina invierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la rasarit pana la apus descoperind pentru o clipa ce inseamna a zace in intuneric, ci o lumina statornica, de o adancime necuprinsa care descopera cele de sus si cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: "Acum s-a umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru care s-a intarit". S-a descoperit destinatia noastra, a credinciosilor pentru viata eterna in Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu ca un Dumnezeu al iubirii care vrea sa se uneasca cu noi pentru veci s-a descoperit destinatia trupurilor, care se descompun, spre participarea la slava noastra in Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, ca mijloace si drum de desavirsire si de pregatire a crestinilor spre viata eterna. intru invierea lui Hristos, odata cu natura omeneasca s-a intarit, intr-o vesnica incoruptibilitate, intreaga natura.
Viata invierii, care s-a ridicat din mormant, mai bine-zis Iisus insusi caci viata adevarata e totdeauna o persoana, e un izvor al incoruptibilitatii noastre. Viata Invierii lui Iisus e ca o apa din care adapandu-ne intretinem viata noastra pentru veci, spre deosebire de apa care, prin lovitura de toiag a lui Moise, izvorand din piatra, intretinea numai viata trupului pentru scurt timp. Persoana in general e un izvor viu de viata pentru alte persoane. Dar persoana lui Hristos, persoana divina dar ea insasi si persoana umana nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapa, adapa in veci si pentru veci si persoanele noastre: "Veniti sa bem bautura noua, nu din piatra seaca facuta cu minuni, ci din izvorul nestricaciunii, din Hristos cel ce a izvorit din mormant, intru care ne intarim".
A bea dintr-o persoana inseamna a fi intr-o comuniune cu ea, asa cum a bea din natura, din piatra, inseamna a fi intr-o comunicare cu natura. Iar cu natura nu poate comunica decat trupul, nu persoana ca intreg. A bea din Persoana lui Hristos inseamna a fi in comuniune cu un izvor de putere spirituala infinita, care a facut si trupul pe care l-a luat incoruptibil si poate invia la o stare de incoruptibilitate eterna si trupul celor ce sunt in comuniune cu Ea.
Trupul inviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forta spiritului Sau indumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obtinute de el, iar aceasta stare de pnevmatizare il spiritualizeaza in asa masura incat nu mai e experiat ca un obiect impenetrabil, ci primit ca un continut al subiectului Sau, fluid si penetrant, capabil sa se interiorizeze celorlalte subiecte, impreuna cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: "Hristos reaprinde trupul Sau ca pe un sfesnic de lumina Sa dumnezeiasca", spune Sfantul Maxim Marturisitor. Trupul lui Hristos devine luminos ca si dumnezeirea lui, sau ca si subiectul dumnezeiesc si indumnezeit al lui Hristos.
Ideea pancomuniunii universale in Hristos cel inviat o exprima Sfantul Atanasie astfel : "Cuvantul, prin care si in care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creatiunea intreaga, care parasise miscarea ce i-a fost data si o recompune si o readuna. Diviziunile aparute in creatiune prin separarea elementelor, care erau destinate sa mentina creatiunea ca un tot si sa n-o lase sa se imparta, au fost depasite in Hristos si puterea unificatoare realizata in El exercita o forta de unificare in toata creatiunea.. Prin moartea si Invierea Sa a indepartat separarea dintre rai si lumea aparuta dupa cadere si ne-a deschis noua raiul interzis, pentru ca El insusi se intoarce dupa Inviere pe pamant si arata ca raiul si pamantul sunt una. Prin inaltarea la cer uneste cerul cu pamantul si ridica trupul nostru omenesc asumat de El si alcatuit din aceeasi esenta ca si al nostru. Ridicandu-se cu sufletul si cu trupul deasupra cetelor ingeresti, a restabilit uniunea intre lumea noastra sensibila si inteligibila si armonia creatiunii intregi".
Toate au fost puse in lumina deplina a scopului lor prin Inviere. Prin ea a inceput raiul comuniunii eterne si depline intre noi crestinii si Dumnezeu si intreolalta. De aceea toate lauda acum in mod constient, sau fara sa-si dea seama, pe Hristos: "Luminatu-s-au toate cu Invierea Ta, Doamne, si raiul iarasi s-a deschis si toarta zidirea laudandu-Te, cantare Tie aducem totdeauna".
Cantarea bisericeasca prezinta experienta acestui inceput de pan-comuniune deplina, ca o pornire a credinciosilor de a se imbratisa, de a privi ca frati si pe dusmani si de a ierta: "Ziua invierii, sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam, sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru Inviere". Transparenta vrituala a trupurilor, corespunzand transparentei incepatoare a sufletelor, implica o totala intimitate si familiaritate.
In aceasta inferioritate si familiaritate reciproca, fluida si profunda a persoanelor, care are ca subiect central pe Hristos, acesta nu e numai izvorul apeil vii a unei existente intinerite, vesnic nevestejite in bogatia si in noutatea ei continua si inepuizabila, ci si izvorul care lumineaza toata realitatea aceasta a pan-comuniunii totale. In acest tot al pan-comuniunii personale e o lumina solidara cu curatia, cu sfintenia, cu transparenta si cu sinceritatea ei. Unde nu e curatie in relatii, nu e nici comuniune deplina, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descopere deplin, in profunzimea neajunsa a calitatii de cauza creatoare si sustinatoare a vietii tuturor, pentru ca din el izvoraste curatia iubirii atotgeneroase fata de toate.
Aceasta sfintenie a comuniunii totale incepatoare, care tasneste prin Invierea lui Hristos, umple pe adevaratii crestini in miezul noptii in care se produce, de o ambianta de sfintenie, de limpezime, de transparenta si de apropiere, a caror expresie totala e o pace mai presus de fire intre toate. Cerul patrunde cu lumina lui infinita toata firea facand-o proaspata ca la inceput, dandu-i stralucire de sarbatoare: "Cat este de sfintita cu adevarat si mult praznuita si stralucita aceasta noapte de mantuire, mai inainte vestitoare a zilei celei purtatoare de lumina a invierii, intru care lumina cea fara de ani din mormant tuturor a stralucit".
Sarbatoarea e simtita ca o totala transcendere realizata de creatie in Hristos cel inviat. Transcenderea pe care Biserica o numeste Pasti e traita intr-o negraita bucurie, intr-o bucurie de copii nevinovati si zburdalnici. Biserica exprima aceasta transcendere intr-o insirare de atribute care ar vrea sa fie fara sfarsit pentru ca sunt cu neputinta de cuprins si de exprimat, si prin care incearca sa exprime negraita stare cu totul noua in care ea transforma firea: "Pastile cele sfintite astazi noua s-au aratat, Pastile cele noua si sfinte, Pastile cele de taina, Pastile cele preacinstite, Pastile, Hristos Mantuitorul, Pastile cele fara prihana, Pastile cele mari, Pastile credinciosilor, Pastile care au deschis noua usile raiului, Pastile cele ce sfintesc pe toti credinciosii".
Am vazut ca Sfantul Maxim Marturisitorul a inteles trupul inviat al Domnului ca un sfesnic spiritualizat din care lumineaza dumnezeirea Lui in mod neimpiedicat. Cantarea bisericeasca vede in trupul inviat al Domnului o oglinda a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe langa aceea in evidenta faptul ca aceasta stare si functiune a trupului este cea mai inalta treapta la care este ridicat el. Ea este treapta eshatologica la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este parga acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre.
In Hristos culmineaza lumina la care se vor ridica adevaratii crestini prin stradanii continue. Tot intunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Daca mai ramane un iad, el nu mai proiecteaza asupra lumii nici un fel de intuneric, de lipsa de sens. Legaturile lui cu lumea au fost taiate. Desigur e vorba de lumea vazuta de cei ce cred in Invierea lui Hristos.
Lumina neinserata care iradiaza din trupul lui Hristos nu e o lumina impersonala, ci lumina Persoanei supreme, deci si caldura dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape crestinilor credinciosi si comunicata lor, intrucat aceasta Persoana s-a facut si ramane in veci si om: "Inchinaciune de seara aducem Tie, luminii neinserate, care la sfarsitul veacurilor, ca intr-o oglinda prin trup ai stralucit lumii si pana la iad te-ai pogorat si intunericul cel de acolo l-ai stricat si lumina invierii neamurilor ai aratat, Datatorule de lumina, Doamne, slava Tie" (Miercuri seara in Saptamana luminata).
Lamuriri de mare pret cu privire la trupul inviat al Domnului dau cantarile din Duminica Tomii. Acesta pipaie urmele ranilor din coasta Lui, ceea ce dovedeste ca trupul e mentinut in veci. Dar trupul acesta e arzator ca focul si numai condescendenta Domnului il apara pe Toma sa nu se arda la atingerea lui. Focul curatiei, al iubirii si al bogatiei spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfant al dumnezeirii Sale, ridica la stare de foc si de lumina si trupurile noastre. Daca lumina de pe fata lui Moise era atat de orbitoare ca nu putea fi privita de evrei si de aceea Moise trebuia sa umble cu fata acoperita de un zabranic (II Cor. III, 13), daca lumina fetii lui Hristos pe muntele Tabor stralucea ca soarele si a umplut de spaima pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6 ; Luca IX, 34), cu cat mai orbitoare nu trebuie sa fi fost lumina trupului inviat al lui Hristos? Dar mana lui Toma, fiind aparata de ocrotirea dumnezeiasca ca sa nu se arda, a simtit totusi in ea puterea dumnezeiasca din trupul Lui: "Cine a pazit atunci mana ucenicului nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei indrazneala de a putut pipai osul cel de vapaie? Cu adevarat ceea ce a pipait. Ca de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai ea patimile cele ce-au clatinat cele de sus si cele de jos?" (Sambata in Saptamana luminata).
Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dadeau ranile trupului ca Hristos insusi a inviat cu trupul. Dar a crezut ca a inviat Hristos, nu simplu pentru ca a pipait un trup ca al nostru. Caci in acest caz ar fi putut socoti ca Hristos n-a inviat cu adevarat, ci a revenit la viata pamanteasca, sau poate n-a murit. Ci a crezut si pentru ca a simtit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simtit cu mana sa firea indoita a Mantuitorului: "Iar el simtind cu mana sa firea Ta indoita, plin de frica a strigat catre Tine: Domnul meu si Dumnezeul meu, slava Tie!" (Vecernia din sambata Saptamanii luminate) Toma a simtit in toata firea sa un cutremur la pipairea coastei lui Hristos. Caci prin ea a simtit nu numai caldura omeneasca a coastei, ci si lucrarea dumnezeiasca manifestata prin ea, cu mult mai mult decat a simtit aceasta putere femeia care suferea de curgerea sangelui: "Cu frica mana pnandu-si Toma in coasta Ta cea de viata aducatoare, Hristoase, tremurand a simtit, Mantuitorule, indata indoita lucrare a celor doua firi, care intru tine sunt unite fara amestecare si cu credinta a strigat zicand: Tu esti Domnul cel preainaltat, Dumnezeul Parintilor si al nostru, slava Tie!" (Utrenia din Duminica Tomii).
Astfel Toma cunoaste pe Dumnezeu, inviat ca om, nu numai cu ochii, ci si cu pipairea. El a adaos la marturia si la predica apostolica un temei nou, o experienta noua a dumnezeirii lui Hristos cel inviat: "Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsa ne deschizi noua, ca teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtata, laudati-L, ziceai, pe Hristos si-L preainaltati intru toti vecii". Sau: "Bogatie scotand din vistieria cea nefurata, din dumnezeiasca coasta Ta cea impunsa cu sulita, Facatorule de bine, de intelepciune si de cunostinta umple lumea Geamanul".
Trupul inviat al Domnului tine de un plan transcendent planului nostru de traire. Dar pentru cei ale caror simturi sunt inaltate prin energia Duhului Sfaint, datorita credintei, aceasta transcendenta nu e sesizabila numai prin simturi ca o realitate exterioara, ci e intrata in comunicare cu fiinta lor. Caci are fluiditatea spiritualitatii si iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai in sensul ca e o realitate din planul Duhului si ni se cere o ridicare la starea de induhovnicire, care e tinta noastra, pentru ca astfel nu numai sa stim de El prin credinta, ci sa ne si unim cu el in mod simtit. Aceasta e impartasirea mai adevarata de el in lumina viitoare neinserata, de care vorbeste Liturghia ortodoxa. Aceasta e nu numai Botezul in Duhul Sfaint si in foc, ci comuniunea in foc si in lumina a tuturor cu Hristos in imparatia cerului, unde dreptii vor straluci ca soarele in lumina fetii lui (Matei XIII, 43). De aceasta comuniune s-au impartasit Apostolii si ea le-a dat putere sa umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) si sa fie martori ai Invierii Lui paina la moarte.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
