Mihai Maxim, vorniceneanul care a tânjit mereu după meleagurile natale, a mai excelat prin modestie, prin capacitatea de a discerne între neînțelesurile vremurilor, se mândria mai ales cu statutul său de profesor, o profesie pentru care a avut un respect deosebit. "Cer colaboratorilor mei să nu îmi spună domnul director, ci domnul profesor, pentru ca asta este ceea ce am iubit cel mai mult, ce rămâne stabil și ceea ce contează".
A fost admirat de colegi, iubit de prieteni. Dar mai ales a fost un deschizător de drumuri în istorie, lucru recunoscut în breasla cercetătorilor.
„Sunt savanţi a căror viaţă se confundă cu opera scrisă pe care o lasă posterităţii. Alţi învăţaţi strălucesc mai mult prin înrâurirea pe care o exercită asupra colegilor lor de diverse generaţii, stimulează vocaţii şi fac şcoală. Mai rare sunt situaţiile când una şi aceeaşi persoană se evidenţiază în egală măsură pe amândouă aceleaşi planuri. Profesorul Mihai Maxim este unul dintre aceste cazuri fericite”, scria în 2014 Bogdan Murgescu, la publicarea volumului „Studii şi cercetări de turcologie contemporană. Omagiu Profesorului Mihai Maxim”.
Profesor emerit al Facultății de Istorie, director al Centrului de Studii Turce, director fondator al Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantermir” din Istanbul (2005-2010) și membru de onoare al Academiei Turce de Istorie, istoricul Mihai Maxim s-a născut pe 9 noiembrie 1943 la Vorniceni, judeţul Botoşani.
A urmat cursurile liceale la Iaşi, apoi, în 1961, a devenit student al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și din 1963 a primit o bursă pentru a se specializa în domeniul studiilor orientale. Astfel, și-a continuat studiile inițial la Facultatea de Studii Orientale a Universităţii din Baku (Azerbaidjan), apoi la Universitatea „Lomonosov” din Moscova, unde s-a specializat în osmanistică cu Ana S. Tveritinova. Din 1968, a devenit asistent stagiar la Facultatea de Istorie a Universității din București, unde a îmbrățișat cariera didactică până la pensionare, în anul 2011, fiind din 1976 asistent titular, lector universitar (1978), conferențiar (1990) și profesor (1993). În perioada 1969-1972 a urmat un stagiu de cercetare în Turcia, sub îndrumarea profesorului Halil Inalcik, care i-a devenit mentor pe viață. A fost visiting professor la Columbia University (1990-1991), Universitatea din Istanbul (1995-2001), Universitatea din Veneția (2002-2003), Universitatea Fatih din Istanbul. A fost coordonator științific pentru numeroși doctoranzi din România, Italia, Japonia, Turcia și Iran.
Cariera sa științifică a fost dedicată studiului relațiilor româno-otomane. A publicat peste 100 de titluri, printre care volumele „Culegere de texte otomane” (1974), „Limba turco-osmană. Curs practice” (1984, 1993, 2004), „Țările Române și Înalta Poarta. Cadrul juridic al relațiilor romano-otomane în Evul Mediu” (1993), „L’Empire Ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVIe siècle. Ėtudes et documents” (1999), „Noi documente turcești privind Țările Române și Înalta Poartă (1526-1602)” (2009). Cel mai recent volum publicat este „Documente noi din arhivele turcești” (Vol. I, Brăila, 2016).
Profesorul Mihai Maxim a lăsat în urma sa o operă științifică dedicată istoriei relațiilor româno-otomane și a Imperiului Otoman.
„Dacă ar fi să-mi reiau viața de la capăt, aș alege fără cea mai mică ezitare același drum, adică aceeași aventură pasionantă, dureros de frumoasă, a cercetării știintifice (a Adevărului, a arhivelor în primul rând) și a catedrei universitare… Nimic nu se compară cu bucuria unei noi descoperiri, fie în domeniul ideilor, fie al documentelor, fie al sufletelor tinere, doritoare de nou, de puritate, de perfecțiune”, mărturisea profesorul Mihai Maxim.
Mihai Maxim a murit pe 2 august 2017, înainte de a împlini vârsta de 74 de ani.