Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om. Sunt ani de când îmi solicit memoria și încă nu-mi pot oferi icoana clipei în care l-am cunoscut, când am stat întâi față către față și când ar fi trebuit să fiu fericit că strâng mâna poetului pe care-l citisem cu ardoare. (...) Mă trezesc dintr-odată cu el la mine în casă, pe Intrarea Patriarhiei, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, sau ducându-mă eu la el, pe Strada Dr. Staicovici, în odaia în care-și avea cărțile de citit, masa de scris, patul de odihnă și câteva scaune pentru prieteni, într-o singurătate de eremit. De sfânt bizantin era și chipul său prelungit, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită. (...)

Voiculescu trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din care își păstrase o singură odaie, înghesuit între cărți, multe și foarte felurite, îndesate în rafturi pe câte două și trei rânduri, de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială. La vârsta lui, când atâția intelectuali sunt dezabuzați de lectură, el citea zilnic și era gata să-ți vorbească despre pagina cea mai nouă. Era destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoștea mai întâi după ținuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenția repetată a curățătoriei chimice, și după indiscreția paltonului întors, cu nasturi de-a-ndoasele. Iarna nu avea destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-și tragă branșamentul și multă vreme a continuat să sufle-n pumni. Se număra, împreună cu Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia și alții, printre scriitorii care nu aveau acces la tipar. Nu se plângea însă niciodată, nu învinuia pe nimeni. Mai mult, starea lui de sărăcie era o opțiune deliberată, ca într-un vot monahal, și se conjuga cu sentimentul demnității. În conducerea Uniunii Scriitorilor încă mai avea prieteni, dar a refuzat oferta acestora de a interveni pentru o pensie de onoare; i se părea că ar accepta o pomană. Nu la încurajat nici pe Zaharia Stancu în intenția acestuia de a-i juca o piesă la Teatrul Național. E adevărat că asemenea rezistențe erau alimentate - dacă nu chiar inconștient aplaudate - de doi-trei amici apropiați, pe care eu, la vremea aceea, i-am judecat aspru. Scrupulele poetului mi se păreau excesive și nu l-am cruțat nici pe el de dojană, atât cât poate o mustrare să nu afecteze limitele deferenței. Voiculescu însă nu opunea contraargumente; mă dezarma printr-un surâs diafan și o suverană ridicare din umeri:
 
- Ce vrei dumneata, dacă așa-mi place mie să trăiesc? Supăr pe cineva?
 
Într-adevăr, omul acela nu era în stare să supere pe nimeni. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău, clevetind, insinuând. Sufletul său avea o bunătate atotcuprinzătoare. Dacă vreunul dintre prieteni se întâmpla să debiteze în prezența lui o defăimare asupra cuiva, poetul se amuza cel mult de inteligența răutăciosului și nicidecum de adresa răutății. Rar am întâlnit o inimă atât de castă. Aceasta însă nu înseamnă că nu știa să fie tăios atunci când avea de apărat dreptatea unei idei. Când opoziția lua în brațe absurdul, prefera să se închidă în sine și să plece.
 
La mine venea uneori singur, dar mai adesea însoțit de Alexandru Mironescu - Codin, cum i se spunea între prieteni - și rareori cu mai mulți la un loc. Voiculescu era un mare iubitor de muzică. (...) Dacă pe discuri eu nu aveam prea multe piese de Bach - întâia preferință a poetului -, în schimb mă mândream cu bogata mea recoltă de colinde de Crăciun, în mai multe variante corale, înregistrate și reproduse pe unul din puținele magnetofoane, pe atunci, de la noi. Întâmpinam sărbătorile cu asemenea festinuri spirituale din care, bineînțeles, nu lipsea poezia. Profanii cred că poeții se întâlnesc ca să-și citeasă unii altora versuri proprii. Se întâmplă și asta, dar mai rar. Noi ne desfătam citind sau recitind versuri din poeții cei mai feluriți. (...)
 
Versuri proprii citea poetul mai mult la el acasă. Rar se oferea din proprie inițiativă, dar nici nu se lăsa mult rugat. Avea un fel de a-și citi poeziile pe dinlăuntru, cu rezonanța simplității. Se pare că scria ușor, degajat, după lungi, laborioase acumulări interioare. Îmi povestea odată că, în vremea când își exercita profesia de medic și trebuia să alerge de la un pacient la altul, și-a scris multe poezii cam la repezeală, undeva, într-un local mărunt, pe un colț de masă, între două tramvaie, pentru ca să onoreze solicitarea unei reviste. În anii de care vorbesc lucra mult, aproape zilnic câte o poezie, într-o adevărată năvală a inspirației. (...)
 
La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt grecesc, care înseamnă liniște, pace lăuntrică, dar cu un înțeles deosebit de acela pe care oamenii de rând, neinițiații, i-l acordă. (...) Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat al isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a și dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice. Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înțeleasă altfel. Câtă vreme poetul s-a aflat în faza de inițiere, pregătitoare, adică prin anii 1948-1953, poezia lui - cunoscută sau încă inedită - se resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de inspirație. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplației, isihia îi devenise inspirația însăși.
 
(Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape)