VASILE VOICULESCU
Voiculescu trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din care îÈ™i păstrase o singură odaie, înghesuit între cărÈ›i, multe È™i foarte felurite, îndesate în rafturi pe câte două È™i trei rânduri, de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială. La vârsta lui, când atâÈ›ia intelectuali sunt dezabuzaÈ›i de lectură, el citea zilnic È™i era gata să-È›i vorbească despre pagina cea mai nouă. Era destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoÈ™tea mai întâi după È›inuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenÈ›ia repetată a curățătoriei chimice, È™i după indiscreÈ›ia paltonului întors, cu nasturi de-a-ndoasele. Iarna nu avea destule lemne de foc È™i deseori dormea în căciulă È™i bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-È™i tragă branÈ™amentul È™i multă vreme a continuat să sufle-n pumni. Se număra, împreună cu Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia È™i alÈ›ii, printre scriitorii care nu aveau acces la tipar. Nu se plângea însă niciodată, nu învinuia pe nimeni. Mai mult, starea lui de sărăcie era o opÈ›iune deliberată, ca într-un vot monahal, È™i se conjuga cu sentimentul demnității. În conducerea Uniunii Scriitorilor încă mai avea prieteni, dar a refuzat oferta acestora de a interveni pentru o pensie de onoare; i se părea că ar accepta o pomană. Nu la încurajat nici pe Zaharia Stancu în intenÈ›ia acestuia de a-i juca o piesă la Teatrul NaÈ›ional. E adevărat că asemenea rezistenÈ›e erau alimentate - dacă nu chiar inconÈ™tient aplaudate - de doi-trei amici apropiaÈ›i, pe care eu, la vremea aceea, i-am judecat aspru. Scrupulele poetului mi se păreau excesive È™i nu l-am cruÈ›at nici pe el de dojană, atât cât poate o mustrare să nu afecteze limitele deferenÈ›ei. Voiculescu însă nu opunea contraargumente; mă dezarma printr-un surâs diafan È™i o suverană ridicare din umeri:
- Ce vrei dumneata, dacă așa-mi place mie să trăiesc? Supăr pe cineva?
Într-adevăr, omul acela nu era în stare să supere pe nimeni. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău, clevetind, insinuând. Sufletul său avea o bunătate atotcuprinzătoare. Dacă vreunul dintre prieteni se întâmpla să debiteze în prezenÈ›a lui o defăimare asupra cuiva, poetul se amuza cel mult de inteligenÈ›a răutăciosului È™i nicidecum de adresa răutății. Rar am întâlnit o inimă atât de castă. Aceasta însă nu înseamnă că nu È™tia să fie tăios atunci când avea de apărat dreptatea unei idei. Când opoziÈ›ia lua în braÈ›e absurdul, prefera să se închidă în sine È™i să plece.
La mine venea uneori singur, dar mai adesea însoÈ›it de Alexandru Mironescu - Codin, cum i se spunea între prieteni - È™i rareori cu mai mulÈ›i la un loc. Voiculescu era un mare iubitor de muzică. (...) Dacă pe discuri eu nu aveam prea multe piese de Bach - întâia preferință a poetului -, în schimb mă mândream cu bogata mea recoltă de colinde de Crăciun, în mai multe variante corale, înregistrate È™i reproduse pe unul din puÈ›inele magnetofoane, pe atunci, de la noi. Întâmpinam sărbătorile cu asemenea festinuri spirituale din care, bineînÈ›eles, nu lipsea poezia. Profanii cred că poeÈ›ii se întâlnesc ca să-È™i citeasă unii altora versuri proprii. Se întâmplă È™i asta, dar mai rar. Noi ne desfătam citind sau recitind versuri din poeÈ›ii cei mai feluriÈ›i. (...)
Versuri proprii citea poetul mai mult la el acasă. Rar se oferea din proprie iniÈ›iativă, dar nici nu se lăsa mult rugat. Avea un fel de a-È™i citi poeziile pe dinlăuntru, cu rezonanÈ›a simplității. Se pare că scria uÈ™or, degajat, după lungi, laborioase acumulări interioare. Îmi povestea odată că, în vremea când îÈ™i exercita profesia de medic È™i trebuia să alerge de la un pacient la altul, È™i-a scris multe poezii cam la repezeală, undeva, într-un local mărunt, pe un colÈ› de masă, între două tramvaie, pentru ca să onoreze solicitarea unei reviste. În anii de care vorbesc lucra mult, aproape zilnic câte o poezie, într-o adevărată năvală a inspiraÈ›iei. (...)
La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt grecesc, care înseamnă liniÈ™te, pace lăuntrică, dar cu un înÈ›eles deosebit de acela pe care oamenii de rând, neiniÈ›iaÈ›ii, i-l acordă. (...) Eu, de pildă, n-am fost niciodată un iniÈ›iat al isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a È™i dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care È™i vorbea atât de puÈ›in despre experienÈ›ele lui lăuntrice. Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înÈ›eleasă altfel. Câtă vreme poetul s-a aflat în faza de iniÈ›iere, pregătitoare, adică prin anii 1948-1953, poezia lui - cunoscută sau încă inedită - se resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de inspiraÈ›ie. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplaÈ›iei, isihia îi devenise inspiraÈ›ia însăși.
(Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape)
