După şase luni de la naştere, pruncul Ilie rămâne orfan de mamă şi este crescut de bunica sa Maria. Începând primul război mondial tatăl său este chemat în armată şi în toamna anului 1916 îşi va da viaţa pe front, astfel că micuţul prunc Ilie va rămâne orfan şi de tată. Va fi crescut de rudele apropiate, mai ales de bunica sa Maria care era vaduva.
Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani – Hotin şi liceul la Cozmeni –Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.
Alegere pentru viata
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi ca să-l facă preot, dar el simţindu-se chemat de Dumnezeu la viaţa de mănăstire, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!".
După un an, în luna iunie tânărul Ilie, lucrând la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu ce cale să urmeze. Atunci deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!". Din acea clipă n-a mai avut odihnă în suflet până nu a plecat la mănăstire.
Cu binecuvântarea duhovnicului său, arhimandritul Eugen Laiu, şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi călăuzit de Sfântul Duh, a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Aici, stareţul mănăstirii episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu dragoste, l-a binecuvântat, l-a dus în faţa icoanei făcătoarei de minuni a Maicii Domnului şi i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Tânărul Ilie şi-a îndeplinit aceste ascultări cu tăcere, smerenie şi ascultare.
Între anii 1934 – 1935 face stagiul militar la Dorohoi, ca infirmier, îngrijind cu dragoste şi milă pe cei bolnavi. După terminarea armatei, se reîntoarce la mănăstirea Neamţ unde îşi reia ascultările primite la intrarea în mănăstire.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie primeşte tunderea în monahism din mâinile episcopului Valerie Mogan, noul stareţ al mănăstirii, primind numele de Ioan.
Nevointa in Tara Sfanta
În noiembrie 1936 împreună cu alţi doi monahi, Claudie şi Damaschin, monahul Ioan pleacă în Ţara Sfântă pentru a se închina la Locurile Sfinte. După ce se închină la toate sfintele locuri cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Întorcându-se însoţitorii săi în ţară, monahul Ioan se nevoieşte la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, unde a primit ascultarea de paracliser. În această ascultare el se îngrijea de biserică, de prescuri sau suna clopotul de slujbă. Alături de aceasta mai era şi infirmierul mănăstirii, îngrijându-se de călugării bolnavi sau bătrâni, de numeraşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război.
Astfel, monahul Ioan era ziua în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multă rugăciune, cu metanii, cu lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi a Sfinţilor Părinţi. Pe lângă aceste nevoinţe, traducea din limba greacă scrierile Sfinţilor Părinţi şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul scrierii, compunea învăţături şi versuri duhovniceşti. Acestea le dădea celor care veneau la el sau pelerinilor români care veneau să se închine la Locurile Sfinte. În anii 1939 – 1940 se nevoieşte împreună cu un ucenic de-al său român în pustiul Qumran, într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici îl cunoaşte pe monahul Ioanichie Pîrîială care îi va deveni ucenic şi va rămâne lângă el până la trecea la cele veşnice.
Adormirea in Domnul si pasarile
In vara anului 1960, era tare bolnav si suferea cu multa rabdare si niciodata nu se tanguia, ci se ruga neincetat.
Simtindu-si aproape sfarsitul vietii pamantesti, miercuri, 4 august, s-a impartasit cu Sfintele Taine, iar joi dimineata, la orele 5, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, fiind in varsta de 47 de ani. Dupa trei zile, a fost inmormantat in aceeasi pestera de Amfilohie, egumenul manastirii Sfantul Gheorghe. Astfel incepand slujba prohodului au venit din pustie multe pasari, carora Cuviosul Ioan le dadea zilnic pesmeti sa manance. Acum insa nu venisera sa primeasca hrana ci erau trimise de dumnezeu spre petrecerea cuviosului spre mormant. Insusi egumenul Amfilohie marturisea: "Pasarile ne incomodau in timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumanarile, ne-au inchis cartile, bateau din aripi deasupra trupului cuviosului, se asezau si pe el. Pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuiau dupa felul ei. Ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care il pierdusera". Toti cei de fata la inmormantare au considerat aceasta o minune pentru sfintenia Cuviosului Ioan. Timp de 20 de ani mormantul sau a fost ingrijit in pestera de ucenicul lui, monahul Ioanichie.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luand in considerare sfintenia vietii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscuta si cinstita de evlavia poporului, l-a canonizat ca sfant la data de 20 iunie 1992, sub numele de "Sfantul Cuvios Ioan de la Neamt - Hozevitul", hotarand pentru praznuire ziua de 5 august, data mutarii lui la cele vesnice.