Reprezentantii filialei Fundatiei "Anastasia" din Zalau ne-au adus un document absolut inedit. In arhivele de la se pastreaza autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt, cunoscut in acel loc ca Monahul Nicolae, scrisa cu 2 ani inainte de a muri.
Nu stim ce motive l-au determinat pe Episcopul Teofil Herineanu sa se "incarce" cu un text exploziv - chiar periculos - pentru acele vremuri; in orice caz, ipoteza unei iscodiri pe cale ierarhica a fostului dejinut politic nu se sustine, deoarece Nicolae Steinhardt a dat in timpul vietii mii de declaratii, toate de o dezarmanta sinceritate, pastrate minutios in arhivele Securitatii. Oricum, importante sunt gandurile acestui evreu remarcabil care face cinste pe deplin poporului roman.
Demonstratia acestei autobiografii este dubla: pe de o parte arata modul detensionat al privirii normale asupra majoritatii din partea unui ins apartinand unei minoritati etnice si religioase destul de indaratnica ca integrare sociala. In locul unui ecumenism gaunos, la comanda, sau mai grav, in locul atacurilor si culpabilizarilor practicate in maniera lui Moses Rosen, semnatarul autobiografiei incearca fata de romani un sentiment de.. afectiune. Aceasta atitudine normala, ca si cea a rabinului Alexandru Safran probabil ca irita la culme mediile care trebuie sa demonstreze - impotriva evidentelor - antisemitismul si intoleranta religioasa a romanilor.
A doua constatare importanta care se degaja din Autobiografia sa vizeaza efectele trecerii la crestinism a evreilor. Exemplul lui Steinhardt, in acest sens, este graitor: grefarea "legii celei noi" pe fondul traditiei ancestrale iudaice creeaza un nou model uman, o adevarata dinamita de cuvant si actiune. Ce poate fi mai elocvent decat biografia lui Steinhardt - intelectual de prim rang sfarsindu-si viata ca monah intr-o manastire ortodoxa din Maramures! Da, se poate spune ca trecerea evreilor la crestinism ar schimba definitiv viata lumii. Abia atunci s-ar putea vorbi, pe pamant, de Noul Ierusalim. Abia atunci s-ar schimba vectorul implacabil care ne zoreste acum spre eshaton. (Razvan Bucuroiu)
Autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt
Din porunca I.P.S Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata in arhiva Manastirii Rohia.
Sunt nascut in anul 1912, intr-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna sub-urbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau in bune relatii cu preotul Marculescu de la , unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la Scoala Clementa (in rastimp ne mutaseram in centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am invatat religia crestina, avandu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu, de la , om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmand apoi cursurile Facultatii de Drept si Litere.
Mi-am terminat studiile in 1934, insa doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupa aceea, pana la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu - incetatenit prin lege individuala votata de Parlament si ofiter de rezerva, fiind recunoscut "evreu de categoria a doua", care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat, totusi, - desi puteam fi scutiti - munca obligatorie si munca la zapada, insa in conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dandu-mi totodata prea bine seama ca Guvernul tarii - date fiind imprejurarile - nu putea proceda altfel si admirand curajul si marinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Romanesc s-a intarit.
Greu m-am impacat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins in capcana de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sa se descotoroseasca repede de ei. Am suferit alaturi de atatia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungata.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Ma simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina - si Paul Simionescu - m-am putut apropia de literatura patristica si de filosofia crestina. Progresam, asadar, pe amandoua planurile: teoretic si practic. Eram, in realitate, apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotararea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram in starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi-era si teama, ma stiam foarte necurat.
Domnul lucreaza insa in chip tainic si umbla pe cai misterioase. In anul 1959 grupul de prieteni caruia apartineam de cativa ani a incepu sa fie arestat. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerandu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punandu-mi-se in vedere ca, daca refuz, voi fi arestat si implicat in "lotul intelectualilor mistico-legionar".
Indemnat cu putere de tatal meu (caci mi se acordasera trei zile ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si invrednicindu-ma cu harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat in cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat" si osandit la 12 ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale a statului.
Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi mai rezista 12 ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor nebotezat.
Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celula in care am intrat in Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost Ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, de indata ce i-am destainuit dorinta mea, nu a stat mult pe ganduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia a doua (unde in doua randuri cursese sange) am primit Sfantul Botez - la 15 martie 1960. Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui "hold-up", un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celula.
Am fost botezat valabil, in mare graba, cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu. La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desavarsit Botezul prin Mirungere la (preotul Gheorghe Teodorescu).
De atunci am dus o viata crestina conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (in varsta de 90 de ani - in 1967), am inceput sa-mi caut o manastire, am intampinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La , staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut insa mie mult prea bantuit de turisti si vizitatori.
Abia in anul 1973 Constantin Noica m-a instiintat ca a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian Chira, si ca a vizitat Manastirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani.
"Ti-am gasit locul potrivit", mi-a spus Noica. De indata am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie 1973 ne-a intampinat la noul staret, Parintele Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o data mai mult Noica implinind sarcina de inger calauzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cateva zile, apoi pe cateva saptamani. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite. In anul 1979, Parintele Serafim Man mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august in Paraclisul noii cladiri de Parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.
Cunoscandu-mi firea mai bine decat o cunosc eu, parintele Serafim mi-a dobandit de la bunii si ingaduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pastra o camera in Bucuresti, unde sa ma pot duce din cand in cand spre a-mi continua intr-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, in folosul Bisericii.
Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau Biblioteca Manastirii Rohia, m-am deprins sa nu lipsesc de la si de la - principalele momente ale disciplinei calugaresti - si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfantul Botez si de calugarie, mult mai mult decat putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urata: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-i ingadui sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avand totusi dreptul de a rosti: "Et in Arcadia ego."
Fie numele Domnului binecuvantat !
Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata "Jurnalul fericirii", care merge pana in anul 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta.
Parintele Nicolae Steinhardt
Parintele Nicolae Steinhardt a trecut la Domnul pe 29 martie 1989.
