Pentru şcoala românească de matematică a fost un deschizător de drumuri în multe direcţii, având numeroase contribuţii în teoria probabilităţilor, statistică matematică, mecanică, geometrie diferenţială, analiză matematică şi algebră.
Născut la 20 august 1892 în Botoşani, a urmat şcoala primară şi liceul (renumitul "August Treboniu Laurian") în oraşul natal. În timpul liceului, care după spusele distinsului profesor avea să-i fie o a doua familie, s-a remarcat prin interesul deosebit şi aptitudinile pentru matematică şi filosofie. Interesul pentru matematici a fost susţinut şi de colaborarea pentru o perioadă cu Gazeta Matematică. A fost unul dintre cei mai buni elevi ai timpului său şi, după cum relatează cu umor în Memorii ([2]), nu doar cota pentru matematică îi era ridicată în acea vreme, ci poate şi cea pentru poezie, dar după Eminescu nu mai îndrăznea nimeni să o evalueze.
Dragostea pentru matematică îl determină în 1911 să se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia Matematică, urmând în paralel şi cursurile Facultăţii de Litere-Filosofie. În facultate câstigă foarte repede admiraţia multor profesori, în special a marelui profesor de matematică Gheorghe Ţiţeica, cu care va avea o colaborare îndelungată. După numai doi ani de studii universitare, în 1913 îşi ia licenţele în Matematici şi în Filosofie, cu un an mai devreme decât colegii săi de generaţie. Prospătul absolvent îşi începe activitatea didactică la liceul militar Mânăstirea Dealu de lângă Targovişte, devenind profesor la una dintre cele mai mândre şcoli ale învăţământului mediu din România, aşa cum îşi caracteriza marele savant primul său loc de muncă. Munca de profesor îi va fi întreruptă de începerea războiului în 1916, unde participă cu entuziasm.
Imediat după război pleacă la Roma unde va face un doctorat strălucit într-o problemă de mare actualitate la acea vreme, şi anume aplicaţii ale geometriei diferenţiale în teoria relativităţii generalizate, ce fusese recent elaborată de Albert Einstein. În Italia a fost înconjurat şi îndrumat de mari maeştri în matematică, cum ar fi Tullio Levi-Civita, Vito Voltera şi Guido Castelnuovo, care aveau să-i influenţeze pozitiv cariera ştiinţifică. Încă din timpul stagiului de doctorat a publicat diverse lucrări în geometria diferenţială, fapt care i-a adus un mare prestigiu în viaţa academică. A fost primul român ce şi-a trecut doctoratul în matematici la Roma, obţinând titlul de doctor în iunie 1920, în urma susţinerii tezei Sopra gli einsteinieni a gruppi continui di transformazione (Asupra aplicaţiilor einsteiniene cu grupuri continue de transformare), sub îndrumarea directă a lui Levi Civita, creatorul calculului diferenţial absolut. Această lucrare, care din păcate a rămas nepublicată, a avut ca punct de plecare două memorii ale unor mari matematicieni ai vremii, Bianchi şi Ricci, în care au studiat varietăţile diferenţiale cu trei dimensiuni ce admiteau grupuri de transformări. Octav Onicescu introduce o nouă dimensiune în calcul, în conformitate cu teoria relativităţii lui Einstein, unde intervin patru dimensiuni: trei pentru spaţiu şi una temporală. Pe lânga teza de doctorat, care a fost susţinută în faţa unei comisii de unsprezece matematicieni renumiţi, a mai prezentat şi alte trei lucrări suplimentare ("tezine"). Pentru contribuţia sa a primit titlul magna cum laude şi a polarizat felicitările comisiei, deşi mai erau şi alţi candidaţi care şi-au prezentat tezele în acelaşi timp, generând astfel invidie în rândul colegilor săi, mai ales pentru faptul că un străin a obţinut ceea ce râvneau mulţi alţii.
Imediat după ce a părăsit cetatea eternă, a plecat la Paris, înscriindu-se la Seminarul "Jacques Hadamard" de la "Collège de France". În acelaşi timp, ia parte la prestigioasa universitate Sorbona unde frecventează cursurile marilor profesori Emile Picard şi Elie Cartan şi organizează un seminar pentru matematicienii români.
Întors în Romania în 1921, "încărcat de potenţe", a fost deseori rugat de colegii de breaslă să ţină comunicări legate de faimoasa teorie a relativităţii. Pentru o foarte scurtă perioadă a continuat munca la liceul de la Mânastirea Dealu, după care revine la universitatea care l-a format, unde începe o prodigioasă activitate universitară. Îşi trece docenţa şi apoi este numit titular al cursului de Mecanică pentru studenţii de la Fizică-Chimie, curs ce l-a ţinut cu o mare plăcere. Din 1931 a fost numit profesor titular la catedrele de Mecanică, Algebră, Teoria Probabilităţilor şi va rămâne definitiv la cea din urmă, unde devine şef de catedră.
Ulterior a devenit membru corespondent (1933) şi apoi titular (1965) al Academiei Române iar, după ieşirea la pensie în 1962, i s-a conferit prin decret titlul de "Profesor emerit".
De-a lungul carierei sale, Octav Onicescu s-a remarcat ca fiind un excelent pedagog şi om de ştiinţă, cu o deosebită activitate de organizator.
Ţinea cursuri interesante, mereu împrospătate cu informaţii la zi, aşa încât studenţii şi colaboratorii săi erau la curent cu noile descoperiri în diverse domenii. Discuţiile cu profesorul Onicescu pe teme ştiinţifice erau întotdeauna instructive, era admirat de colegi şi studenţi pentru desăvârşirea cu care expunea subtilităţile ştiinţifice. "Avea, ca un înţelept, un perfect simţ al proporţiilor şi al contrastelor" ( G. Şt Andonie, [1]).
Este fondatorul teoriei probabilităţilor, statisticii şi matematicilor actuariale în România, organizând, alături de academicianul Gheorghe Mihoc, predarea acestora pe baze moderne. În 1930 a înfiinţat Şcoala de Statistică, Actuariat şi Calcul în Bucureşti (care mai apoi s-a transformat în institut), al cărui director a fost timp de mulţi ani, chiar de la înfiinţare.
La acest institut s-au format ulterior mulţi specialişti în statistică şi actuariat. Profesorul Onicescu a jucat, de asemenea, un rol deosebit de important în modernizarea şi predarea teoriei relativităţii şi aplicarea fundamentală a ştiinţelor matematice.
Totodată, a reorganizat Institutul de Educaţie Fizică din Dealul Spirei, unde a fost director. La propunerea sa, s-a reeditat revista "Natura", la care a lucrat împreună cu Gheorghe Ţiţeica şi Gh. Longinescu, şi s-a preocupat de publicarea într-o colectie ştiinţifică a operelor celor mai de seamă oameni de ştiinţă din România la editura "Cultura Naţională".
Pe plan internaţional era recunoscut ca un specialist în multe domenii, în special în calculul probabilităţilor, motiv pentru care a fost invitat sa ţină comunicări ştiinţifice la foarte multe conferinţe şi congrese internaţionale. Pentru valoarea operei sale, a fost şi este în continuare citat în foarte multe lucrări de matematică pe plan naţional şi internaţional.
După cum am amintit mai sus, activitatea sa ştiinţifică a fost foarte roditoare şi diversificată. Pe lângă preocupările în domeniul ştiinţelor exacte, a avut şi lucrări de filosofie şi logică. A fost organizatorul şi conducătorul unui seminar de filosofie a matematicii, unde sa studiat problema determinismului şi problema obiectului în geometrie, fizică sau chimie. A publicat în total peste 250 de lucrări (cărţi, articole, lucrări didactice, monografii, lucrări de sinteză, articole de popularizare a ştiinţelor, articole de cultură generală, memorii), atât în ţară, cât şi în străinătate.
Să amintim câteva dintre cele mai importante creaţii ştiinţifice ale sale.
Este ctitorul şcolii româneşti de teoria probabilităţilor, disciplină în care a avut contribuţii foarte importante. În colaborare cu Gh. Mihoc, a introdus noţiunea de ''lanţuri probabilistice cu legături complexe'', care acum poartă numele de lanţuri Onicescu-Mihoc. Acestea sunt procese aleatoare cu memorie de lungă durată, foarte utile în fizica matematică, care a avut un mare ecou în lumea ştiinţifică, punând în umbră celebrele lanţuri Markov. De asemenea, a adus importante contribuţii în extensiunea legii evenimentelor rare (Poisson) pentru lanţuri Markov şi a scris numeroase tratate de calculul probabilităţilor, ce au constituit un punct de pornire în formarea noilor generaţii de probabilişti români. De asemenea, a avut numeroase lucrări originale în Statistica Matematică sau în domeniul Statisticilor Stelare. Este inventatorul celebrei energii informaţionale şi a coeficientului de corelaţie informaţională, ce au stat la baza unei noi discipline, Statistica Informaţională, care urmăreşte caracterizarea gradul de organizare a unui sistem.
În domeniul mecanicii, contribuţia fundamentală este introducerea şi dezvoltarea unei mecanici noi a sistemelor mediilor continue, Mecanica Invariantivă, care poate fi aplicată atât pentru sistemele microscopice, cât si în cazul celor macroscopice. Inspiraţia creării acestei teorii importante, cu un loc asigurat în ştiinţa universului material, datează din timpul
lecţiilor ţinute de E. Cartan la Paris, pe care le frecventase cu regularitate.
În ceea ce priveşte domeniul matematicilor teoretice, are numeroase lucrări de geometrie diferenţială, analiză matematică, algebră, funcţii reale şi complexe, analiză functională şi algebră. În geometria diferenţială, algebră şi analiza functională există astăzi formule şi metode care-i poartă numele. Astfel, în geometrie are o formulă ce se ocupă de geodezicele vecine unei geodezice date, în algebră a dat o metodă originală de reducere a sistemelor de ecuaţii, iar în analiza funcţională o noua metodă de reprezentare a funcţionalelor liniare. Teoria funcţiilor de o variabilă complexă îi datorează noţiunea de "funcţie olotopă", iar în domeniul algebrei a scris în 1948 primul manual de algebră modernă în limba română, în colaborare cu Gh. Galbură.
Drept recunoaştere a contribuţiei sale valoroase pentru ştiinţă, în 1992 a apărut o marcă de timbru poştal având chipul marelui savant Onicescu, fiind unul dintre puţinii matematicieni români ce au avut această onoare.
Prin munca neîntreruptă susţinută timp de peste o jumătate de secol în slujba ştiinţei şi culturii românesti, Octav Onicescu ocupă un loc de seamă între marile personalităţi culturale ale României, este o emblemă a secolului XX.
Va rămâne în istoria ştiinţei româneşti cu imaginea unui creator deosebit de fecund, un deschizător de drumuri şi formator pentru multe generaţii de oameni de ştiinţă. Aşa cum spunea distinsul profesor, ştiinţa nu este o sumă de cunoştinţe, ci o muncă de creaţie: "Veţi crea, veţi avea; nu veţi crea, nu veţi avea; nu veţi fi!".
Bibliografie:
[1] George Şt. Andonie, Istoria matematicii în România, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
(1966).
[2] Octav Onicescu, Memorii, volumele I, II (1983).
Lector dr. Iulian Stoleriu,
Facultatea de Matematică,
Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi.
