Despre Profesor s-a spus mereu că a fost ultimul spirit cu adevărat uriaş în micul Botosani, oraş pe care l-a iubit cu adevărat. Pentru sute de botoşăneni, din neștiute generații, a fost Profesorul. Omul către care paşii se îndreptau spre a primi îndrumare, spre a învăţa bucuria de a fi prin muzică, prin culoare. Un om de o rară modestie, de o extremă delicateţe, cu o foarte bine dozată demnitate şi o inteligenţă impresionantă.
Profesorul Aurel Dorcu nu a fost doar un mare iubitor de muzică, de pictură, de oameni frumoşi. A fost mai presus de toate un om cald, un bunic târziu şi un ghiduş care a găsit bucurie în faptele mici ale zilei, în joaca sprinţară a unui copil, într-o prietenie pe care şi-a ales-o în ultimii ani ai vieţii.
A fost un prieten ”de cursă lungă”. Cei care s-au bucurat de atenția dumnealui știu că au primit un dar neprețuit. ”Domnul Dorcu nu era omul pe care să ţi-l faci prieten, el îşi făcea prieteni”, spune și astăzi pictorul George Șpaiuc, prieten al Profesorului. Aurel Dorcu își alegea oamenii cu acribia și responsabilitatea colecționarului. Pentru Domnul Dorcu, un om prețuia asemenea unei opere de artă.
"Domnul Profesor Dorcu ca un dor nesfârșit”, spune prof.univ.dr. Corneliu Iațu, un alt apropiat al legendarului profesor. ”Nu a dorit să fie o povară pentru nimeni. Bunul simț este o calitate rara avis astăzi. El avea prea mult bun simț. Meschinăriile celor din jur îl destabilizau. Îl uluiau pentru că nu putea să gândească meschin”, continua același bun prieten, care i-a fost și elev la ”Laurian”. ”Botoșani și Laurian însemnau totul pentru el. Și le-a dat totul. Fără opreliști sau regrete. Și Eminescu era un zeu pentru domnia sa. De aceea, cele mai valoroase tablouri au fost donate muzeului de la Ipotesti. A fost ultimul său omagiu pentru Eminescu. Dar ce omagiu! (…) În inimile noastre este prezent permanent și așa trebuie să fie. A aparținut unei generații poate umilite de un regim politic, dar care a căutat să compenseze prin cunoaștere, cultură deosebită, dar mai ales prin apropierea de oameni. Știu că lucra la o nouă carte însă era foarte exigent. Nu a mai reușit să o termine. Dar ne-a lăsat o carte permanent deschisă despre frumos. Și cred că asta este moștenirea cea mai de preț pe care o avem", spune botoșăneanul Corneliu Iaţu.
Refugiul: Foamete, nesiguranță și durere
Născut în 1927, fiu al unui subofiter concentrat în cadrul unității militare de infanterie din Botoșani, a plecat odată cu regimentul care tocmai fusese repartizat, prin 1944, în satul Brastavat, din fostul județ Romanați. Vremuri grele, de răstriște, foamete și nesiguranță. A fost înscris în clasa a VII-a de liceu în orașul Caracal, la Liceul ”Ioniță Asan”. ”M-au cazat într-o cameră, mult apropiată de sala cârciumii și cu dușumeaua spartă, încât noaptea acopeream găurile cu ghetele, să opresc șoarecii să vină în cameră", povestea Profesorul Aurel Dorcu. Refugiul a durat până la sfârșitul verii 1945. Întoarcerea la Botoșani a fost dureroasă, printre dărâmături și amintiri strivite sub ocupația rusească. În toamna aceluiași an a reluat cursurile la Liceul ”Laurian”, pentru ultima clasă.
Dialogul artelor, ”academia” generațiilor
Tot de ”Laurian” se leagă și cariera distinsului Profesor. Vorbea cu mare bucurie despre cercul de prieteni reunit în "Dialogul artelor", cerc pe care îl infiripase la Botoşani cu intenţia de a cunoaşte şi îndrăgi creaţiile de valoare ale artei româneşti şi universale. "Initiativa îmi aparţine şi continua o preocupare pe care o avusesem în cariera mea de profesor la Liceul Laurian din Botoşani, când, mai bine de 30 de ani, îmi însoţeam lecţiile cu proiecţii, lecturi şi audiţii, spre exemplificare, pentru a spori interesul şi frumusetea lor. Pentru completarea lecţiilor şi pentru lărgirea orizontului din cuprinsul lor, organizam, aproape în fiecare duminică, în aula liceului, cercuri de muzică şi arte plastice (audiţii, proiecţii, explicaţii). Cercuri cu prezenţa absolut facultativă, grupând membrii claselor paralele, pentru temele comune lor, iar, la perioade mai mari, prezentări pentru toate clasele cu teme de interes cultural mai larg şi comun. Ştiind că foştii elevi mi-au rămas prieteni şi recunoscători în urma preocupărilor mele de educaţie artistică, am considerat că trebuie să continui să fiu alături de ei pe acest tărâm, pentru ei şi pentru mine. Pentru ei, convins că nimic nu sensibilizează spiritul, nu-l fac mai bun, mai nobil, decât credinţa şi viaţa culturală. Pentru mine, întrucât astfel am fost deprins să trăiesc, oferindu-mi bucuria muncii organizate şi fărâme de satisfacţii intelectuale", mărturisea Domnul Profesor.
Dreptul la memorie
La 15 ani de veșnicie, îi invităm pe cei care l-au cunoscut pe Profesorul Aurel Dorcu să lase mărturie pentru timpul ce va să vină. Să scrie despre Domnul Profesor, să îl ”povestească” în cuvinte pentru ca generațiile viitoare să îi păstreze vie memoria.
