15 ani de la moartea poetei Camelia Răileanu. "Tu i-ai iubit și ei ți-au răstignit iubirea. Poartă-ți acum cununa de spini"

"Numai Dumnezeu ne poate condamna la întuneric, dacă-L părăsim. Refuzând să fiu condamnată la întuneric de către oameni, a doua zi am decretat în regatul meu încetarea stării de angoasă și întoarcerea la liniște, la Lumină. Eu cred că sunt o fire solară, căci prea mi-a plăcut să fac oamenii să râdă..."

15 ani de la moartea poetei Camelia Răileanu. "Tu i-ai iubit și ei ți-au răstignit iubirea. Poartă-ți acum cununa de spini"

 Camelia Răileanu  

În literatura română, se vorbește despre Max Blecher ca despre singurul autor care a jucat „până la ultimele jetoane“, relatând în timp real şi cu maximă luciditate o experienţă a drumului către sfârşit ce depăşeşte cu mult limita comună a suportabilului şi a imaginabilului. Experiența acestui drum a rămas într-o carte, Inimi cicatrizate, iar cartea a devenit de curând film, în regia lui Radu Jude.

Nu întâmplător amintim de Max Blecher, scriitorul născut la Botoșani într-o zi de 8 septembrie 1909 și care a trăit doar 29 de ani, o viață sfâșiată de boală cumplită. Mihail Sebastian a scris despre prietenul său Max Blecher: „Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg.“

De Sânzienele din 24 iunie 1969, la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, tot la Botoșani se ivea Camelia Răileanu. A publicat două volume: "Dimineaţa cercului", Editura Axa, 1998, şi "Cântec pentru cei nesinguri", Editura Grafik-Art, 1988 (scos de sub tipar în aprilie 1999).

A trăit 33 de ani, ultimii 5 urcând Golgota durerii și a purificării prin suferință. Operată pe creier la 28 de ani, Camelia s-a întors acasă cu o hemipareză și cu „o gaură în cap”. Așa a scris. Așa a pătimit, s-a rugat, a râs, a strigat, a implorat. Cu toate acestea, destinul Cameliei Răileanu nu este tragic, ci unul purificator.

Am scris în ultimii ani despre cărțile Cameliei Răileanu, despre poezia care salvează și (supra)viețuiește, despre prietenia cu Svetlana Tănasă (Maica Heruvima de la Petru Vodă). Despre destinul ei înălțător!

A scrie despre Camelia nu e ca și cum ai coborî în suburbiile întunecate ale sufletului uman, pentru că tot ce a scris poeta născută de Sânziene este de o luciditate și o intuiție surprinzătoare, dar și de înălțime amețitoare.

Ce îi dădea curaj să trăiască?, ne întrebăm asemenea lui Mihai Sebastian care își vedea prietenul dezumanizat trupește, ca și cum ai contorsiona o aripă. Asemenea lui Blecher, Camelia Răileanu a trăit intens până în moarte. Și-a observat cu o tenacitate cutremurătoare propria suferință, a fost cel mai bun observator al degradării trupești pe care a consemnat-o cu o luciditate aproape cinică.

Poeta care publicase două volume își creștea cu acribie martorul tăcut al suferinței: un jurnal în care a scris deși ieșise din operație cu o semiparalizie doborâtoare. Întinsă la orizontală, Camelia Răileanu a scris sute de pagini. Se spune că este imposibil ca un scriitor să se detașeze complet de sine astfel încât un jurnal să devină unul al trăirilor autentice. Poate și din această cauză - pentru a fi sigură că nu lasă dezgolit un ego, ci relatează cu sinceritate un destin - Camelia Răileanu a decis să folosească un pseudonim (convinsă fiind că va trăi și că va publica acele pagini).

A scris până în buza morții și ultimele pagini par să îi fie și mai dătătoare de viață. Chiar dacă avea să îi fie viața veșnică, nu cea pământească.

Uimește la Camelia credința nu puternică, deși așa a fost, nu susținută, deși nu a trecut nicio clipă alăturea, nu salvatoare, pentru că nu a cerut nimic în schimb. Camelia credea și  făcea ca și cum acesta e un dar.

Camelia Răileanu a murit pe 2 martie 2002. În semnul crucii pe care l-a purtat cu ea până în clipa ultimă.

La 15 ani de la moarte, prin bunăvoința familiei, vă oferim câteva fragmente din însemnările Cameliei din ultimii ani de viață, după operația pe creier. Rânduri scrise pe pat, pe genunchi, în stare de semipareză sau – în ultima parte – numai la orizontala trupului, cu o fractură de bazin care avea să îi grăbească și moartea.

    
98, Paști (19 apr.)  Moartea părea să fie atât de aproape. Noaptea ea părea să mă fi făcut după chipul și asemănarea ei. Colaps după colaps. Mă ridicam în capul oaselor să strig mamei să-mi aprindă lumânarea. Mă simțeam evanescentă. Pe de altă parte știam că organismul meu luptă și că lupta e istovitoare. Nu poți muri, mi-a spus într-o noapte spiridușul meu vesel, care m-a salvat cu consecvență  în momentele de panică ale vieții mele. Nu poți muri, căci ai nevoie de trei lumânări de parafină și tu n-ai trei lumânări de parafină în casă, lasă-ți mama să doarmă, n-o speria. Nu povesteam ziua ce mi se întâmpla noaptea pentru a nu-i speria pe cei din jur. Era săptămâna de dinaintea Floriilor și eu de Florii aveam lansarea primei cărți. Noaptea mă rugam să pot ajunge ziua de Florii. Noaptea muream și ziua înviam.

Pe 30 abia mișcam picior lângă picior, sprijinită. Un recul fulgerător. Duminică era lansarea. Luni trebuia să plec la Fundeni. Dar drumul spitalelor părea mai greu și mai lipsit de speranță ca drumul vindecării naturale. În noaptea următoare strigam din nou după lumânare. Un strigăt mut.

Duminică am fost prezentă la lansarea cărții mele, în ciuda pronosticurilor proaste care se făceau pe seama mea. Abia pășeam. M-am îmbrăcat în pantaloni, să pot călca decent. Mi-am pus pe cap un batic de mătase, pentru a-mi acoperi urechile de vânt. Și deasupra, pălărie. Cochetărie și pragmatism. Lipsă de formațiune osoasă. N-am crezut până n-am văzut scris, negru pe alb pe interpretarea tomografiei. O poetă cu gaură-n cap. De Florii Iisus intra în Ierusalim călcând pe hainele oamenilor. Am intrat în librărie călcând pe tăcerea oamenilor, tăcere pe care, într-un fel, o impusesem dinainte. Îmi păream caraghioasă, ca o vulpe travestită în comisarul Maigret. Te-am așteptat cu toții în liniște și cu emoție, spunea Ioan. Parc-ar fi venit patriarhul Teoctist, mai zicea. Așa o liniște și-o emoție. Unele femei plângeau. Și câteva foste eleve. Și diriginta mea din gimnaziu. Tot femei! Ce figuri de înmormântare, mi-am zis, dezolată. Era doar emoția, mi-a zis Dana mai târziu. Le-am spus tuturor că am de gând să lupt. Piciorul intrase în clonus și nimeni nu știa, în afară de fratele meu cel mic, care mă sprijinea, să pot vorbi stând în picioare. El simțea cutremurul emoției mele. Debutul meu forțat, amânat ani și ani. Un debut pentru exorcizarea trecutului. Ca să nu mă înfund în Fundeni, m-am gândit să pășesc cu dreptul în posteritate (ha!), stângul nefiind valid (sic!) îi scriam unei prietene înainte de lansare. Dimineața toți frații mei au fost să se roage la o mănăstire, la marginea orașului. Luptăm, zicea D. Mergem la toți și la toate. Mergem și la Dumnezeu. Rezistă. Copaci înfloriți și multă lume. O curiozitate morbidă, ziceam. N-am putut rămâne să dau autografe. O lansare ciudată. O poetă cu gaură-n cap, invalidă. O luptătoare!, aș fi vrut să strig. Am fost dusă și adusă cu mașina. În urmă cu o lună n-aș fi crezut că n-o să pot merge la propria-mi lansare. Multă lume. Oameni de aproape. Din aproapele meu. Și multe flori. Și umbra lui Iisus printre ramuri de finic. Azi Hristos a înviat. Cu adevărat a înviat!


(6.9.98) Am aflat de moartea lui Horațiu chiar înainte de operație. Dar nu știu de ce vestea înmormântării mă cutremură mai mult decât vestea morții. Înainte de Paști citeam în ziar despre singura lui carte, "Înălțarea". Acum s-a înălțat de-adevăratelea. La 19 ani el scria deja dispoziții finale. El a trăit propria sa legendă. Cred că s-a dus la moarte recitându-și "Înălțarea", așa cum eu m-am dus la operație cântând „Red River Valley”, un trist cântec de dragoste pe care trebuie să-l fi cântat fetele sudiste când le plecau iubiții în timpul Războiului de Secesiune. Un poet, Grigore Vieru (parcă) spunea că durerea nu e de sânge. Durerea e de țărână. Diferența dintre durerea lui Horațiu și durerea mea este diferența dintre durerea de țărână și durerea de sânge. Horațiu a fost pentru mine o legendă din anii liceului. Legenda poetului tânăr care ratase reușita din prima la facultate și cochetase cu moartea. Eu am intrat în liceu când el l-a absolvit. Și măcar de-am fi bătut palma, ca la ștafetă. Eu am intrat în facultate când el a absolvit-o. Horațiu era doar un nume. Profesorii spuneau acel nume. Și noi, elevii. Sora lui spunea acel nume. Horațiu știe toate limbile, spunea. În Târgușor stau în cameră băieți care știu toate limbile. Era și un turc. Noi râdeam. Da’ ce, băi, turcii sunt în stare să învețe și altă limbă, în afară de a lor? Studenția era pe atunci doar un vis. Horațiu a devenit chip într-o zi la poarta liceului. Cu cărarea lui dreaptă, cuminte, în părul șaten nu părea nici poet, nici viitor profesor. Părea să semene cu toți ceilalți, cu Viorel Ilișoi, cu Dorel Andrieș, pe care-i cunoscusem la cenaclul liceului, unde fusesem o singură dată să cânt în engleză nu știu ce…


(30.9.98) Danbe spune despre cartea mea că e picătura care sapă. Mă fac că nu știu unde bate (la "subteranele" editării unei cărți) și iau sintagma ca pe un excelent titlu de carte. Într-o zi am citit în ziar o recenzie ciudată la "Dimineața cercului". O percepție sumbră semnată de cineva care mă categorisea drept o condamnată la întuneric  (cu gândul la biografia mea recentă.) Numai Dumnezeu ne poate condamna la întuneric, dacă-L părăsim. Refuzând să fiu condamnată la întuneric de către oameni, a doua zi am decretat în regatul meu încetarea stării de angoasă și întoarcerea la liniște, la Lumină. Eu cred că sunt o fire solară, căci prea mi-a plăcut să fac oamenii să râdă. Dar prea mi-a pus viața pumnul în gură. Un pumn masiv, de miner, plin de țărână.
 

(3.10.98) Astăzi citesc în pagina culturală a ziarului local despre o altă carte a lui Cristi B. Lucrarea lui de doctorat la Sorbona: "Călugărul și moartea". El e un viitor Eliade, se spune. Pe Cristi l-am cunoscut în adolescență. Era brunet, demonic, trăznea a țigări proaste și făcea pe-a haimanaua. Părea trist și sensibil. Și negrul îl prindea bine. Deși singuratic, era curtat de toate fetele și-l priveam, ca mai târziu pe Andru. Învăța franceza purtând în buzunar un mic dicționar din care rupea câte o foaie când considera că terminase de memorat tot. Scria poezii, iar în lucrarea de olimpiadă îmi spunea că făcuse numai niște "speculații". Eu n-am fost un "copil teribil" cum a fost Cristi. Viitorul Eliade avea un scris infect: mărunt, de tipar, îngrămădit. Mi-a scris o poezie pe o banchetă, în tren, când ne întorceam de la "naționala" de română. Am și acum peticul acela de hârtie. Versurile sunau ciudat de delicat pentru un "dur" ca el: "Când macii înfloresc/ prin pari și prin buzunare/ Îmi cer smerit semenilor și Timpului/ iertare".
 

(19.11.98) Uneori mi-e teamă să dorm: aud oasele nopții scrâșnind lângă mine, de frig. Mă gândesc: dacă, prin absurd, aș avea o sobă și mi-aș pune pe foc toate cărțile din bibliotecă, cât timp m-aș încălzi? Cât fetița cu chibrituri? Spun cuiva la telefon: trăiesc din cheta publică, precum Eminescu. Mă gândesc la toți artiștii mari care-au murit în mizerie și la muzeele lumii care prosperă pe seama operelor acestor artiști. Mă tot gândesc și pun caloriferul electric în priză, spunându-mi că pe factura viitoare voi scrie o poezie. E mica mea formă de ieșire dintr-o lume înghesuită. „Trag oghialul cu dinții, strâng din pumni și tac.”  - cam așa scria un Creangă hăituit de civilizația pavajului și bolnav. Eu râd, că-mi amintesc ceva din „țărăniile” lui.

Astăzi aflu că la „Univers” a mai apărut o carte de Kundera. Cehul acesta blajin a intrat în viața mea imediat după Revoluție. A fost dragoste la prima-citire (într-o revistă numită parcă Litere). Venind din țara soldatului Swejk, soldatul Kundera mă învăța, calm și metodic, imortalitatea în limba franceză. După ce-am citit L’ Immortalite m-am socotit mai bogată și mai luminoasă. Ești un om de spirit, deci vei găsi mai ușor satisfacții în această lume (înnebunită de aritmetica zilei de mâine, ziceam eu) – îmi scria Dana. Lumina venea doar din cărți. Am început să-l caut pe Kundera, ca alții carnea. Fratele R. mi-a adus La plaisanterie și La (?) vaise aux adieux. Citeam și mă minunam. În copilărie cehii însemnau pentru mine serialul Arabela. În adolescență – o Revoluție de catifea și Vaclav Havel.

O altă iubire la prima citire este Mario Vargas Lossa. Și el este un soldat. Un soldat universal. Peruan, are cetățenie spaniolă și trăiește la Londra. Lumea e pentru el un oraș universal. A fost și la București anul trecut, dar s-a comportat ca un soldat fanfaron. Și lumina lui s-a stins în camera mea. Povestașul mă întrista.

Într-o zi am avut un vis ciudat. Un om cu o căruță de cărți trecea printr-un sat împărțind oamenilor cărți. Luați și citiți, spunea. Mi le veți plăti la întoarcere, mai spunea. Oamenii luau. Unii citeau, alții nu. Unii se gândeau să plătească, alții nu. Dar toți se mirau că omul nu se mai întorcea. Azi mă întreb: visul acesta nu e cumva metafora scriitorului călătorind prin satul universal al receptării?

 

(99, noiembrie,12) Pe părintele Ioan l-am chemat pentru slujba Sfântului Maslu. Am vorbit îndelung înainte. Mă așteptam să văd un călugăr sexagenar și a venit un tânăr de 30 de ani, cu barba și înțelepciunea unui octogenar. Dumnezeu părea să-mi trimită în sfârșit duhovnicul pe care-l căutam de atâția ani. Dumnezeu te-a ales să suferi, măicuță, mi-a spus. Nu e o mândrie să te crezi ales?, l-am  întrebat. O întrebare care stătea în mine de la 18 ani. A spus că alții ar vrea să sufere ca mine. A mai spus că am o cameră ca o chilie. Călugărița de la bloc. Mi-a aprins candela și am vorbit de mântuire și suferință. De ce mă lasă tocmai oamenii cei mai dragi?, l-am întrebat. După operație drama fizică s-a împletit cu cea psihică. Răspunsul a venit calm: "Ca să vezi, măicuță, ce relative sunt toate. Tu i-ai iubit și ei ți-au răstignit iubirea. Poartă-ți acum cununa de spini. Treaba ta e să te gândești la Împărăție, măicuță. Ce contează că mori la 30 sau la 40? Tu lupți, dar în toate e voia Domnului". Când a plecat, a spus: "Eu am plecat, Dumnezeu rămâne." La venire îmi spusese: "Eu am venit acum, Dumnezeu vine mai târziu." Când a venit a doua oară, a adus cu sine tot harul de preot, transformându-mi casa în biserică, prin slujba pe care  a oficiat-o. După o nouă noapte de coșmar, camera a devenit altar. Și cu ajutorul lui Dumnezeu, am împlinit 30 de ani. Vârsta Mântuitorului, îmi spusese părintele Ioan. Nu credeam s-o apuc. C-o noapte înainte răul mă copleșise din nou. Vorbeam șoptit, sfârșită de stările de rău. Cuvintele îmi făceau rău. Îmi ardeau gâtul și gura. Am adormit mulțumind lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit în cei 30 de ani de viață.

Pe părintele Ioan l-am chemat la scurt timp, pentru Sfânta Împărtășanie, după spovedanie. Spovedania e o terapie necesară celor grav bolnavi. Mediatorul între mine și Bunul Dumnezeu mi-a zis: "Lui Dumnezeu îi plac luptătorii. Cine știe? Poate-ntr-o zi voi afla că aici Dumnezeu a făcut o minune, măicuță." Stătea în genunchi lângă patul meu și se ruga. Mâini trudite și ochi blânzi. I-am spus: "Fericiți, voi, ce vă rugați pentru lume departe de lume." Mi-a răspuns: "Călugăria e grea și subtilă, măicuță." La plecare n-a uitat să adauge: "Eu am plecat, Dumnezeu rămâne." El a plecat, senin. Dumnezeu a rămas.
        

 

 

Spune-ne opinia ta