Artur Enășescu s-a născut la data de 12 ianuarie 1889, la Botoșani, și a decedat la data de 4 decembrie 1942, la București.
A fost un talent uriaș, un poet cu sclipiri de geniu, fapt recunoscut în vreme de personalități marcante ale literaturii, de la Eugen Lovinescu și Tudor Vianu la Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Perpessicius sau Tudor Vianu. Însă, mai presus de toate, Artur Enășescu a rămas în conștiința publică prin două dintre cele mai tulburătoare romanțe, chiar dacă astăzi foarte puțini mai știu că autorul versurilor acestor bijuterii este botoșăneanul care a trăit ultima parte a vieții nemaitrăindu-se pe sine.
A urmat studiile liceale la Liceul "August Treboniu Laurian" și la Liceul Național din Iași. A debutat în anul 1910 cu sonetul Amor în revista Convorbiri critice. A fost redactor la publicațiile Îndrumarea din Botoșani (1918) și Luceafărul din București (1919 - 1920).
Născut în anul în care a murit Eminescu (1889), a trăit doar 53 de ani.
În 1917, la 28 de ani, se afla la Oituz - Măgura Cașinului, ca ostaș în Primul Război Mondial. Nu ca simplu soldat plecase Enășescu, ci cu grad de plutonier, în Regimentul 37 Infanterie. Poezia "Cruce albă de mesteacăn" este datată "Oituz, iulie 1917", fiind publicată pe 1 ianuarie 1919, în Luceafărul.
Așezată pe suport muzical de către Ionel Fernic, poezia lui Artur Enășescu avea să devină una dintre cel mai cântate romanțe ale vremurilor, în special în interpretarea lui Jean Moscopol.
Tot Ionel Fernic va așeza pe portativ poezia "Țiganca" (”E Rița, fecioara cu ochii sprințari…”), romanță pe care vocea Ioanei Radu avea să o consacre definitiv.
Cele două melodii – chiar dacă foarte puțini mai știu astăzi că sunt scrise de Artur Enășescu - au intrat în patrimoniul poporului român. "Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru", spunea mai târziu George Potra.
Destinul poetului-filozof merită mai multă atenție, și nu doar din pricina nenorocirii sale, a bolii care l-a măcinat și l-a desprins de realitatea înfiorătoare a anilor interbelici. Artur Enășescu a uimit prin poezie la fel cum a uimit prin manifestarea față de propriul destin neprielnic și fatidic în cele din urmă.
Artur Enășescu este denumit adeseori poetul damnat, lovit de soartă, dar și poet-filosof. De la rebelul fără cauză văzut nu de puține ori ca un continuator al spiritului eminescian, la cea mai neagră mizerie. De la aripi de geniu la un Icar cu aripi de ceară, cum îl descrie Nicolae Peneș.
Ne-au rămas de la el nu doar două romanțe, ci și o publicistică de o valoare inestimabilă și o poezie de o incontestabilă frumusețe.
Unul "dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române", scria criticul Teodor Vârgolici, completând însă: "un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii".