Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, în Ştefăneşti, județul Botoşani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu.
Vocaţia viitorului pictor se manifestă încă din copilărie, astfel că Ștefan a rezistat eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873, familia se mută la Bucureşti. Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un ”Cap de expresie” şi un ”Studiu după natură”. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii.
În toamna anului 1889, pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase şi execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în ţară în 1890 şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian şi cunoaşte, în muzee şi expoziţii, viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unor predilecţii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme şi la Bucureşti. Revenit la Bucureşti, va fi în 1896 principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi", care se va deschide chiar în faţa Salonului Oficial.
Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia Universală" de la Paris. În acelaşi an apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii. Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu.Un grup restrâns de admiratori şi prieteni îl aclamă, condiţia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.
Din 1909 până la sfârşitul vieţii, va fi ţintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce „florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm ”Anemonele” - adevărate capodopere.
Către sfârşitul vieţii nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârşea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viaţa unui pictor.
Arestat la domiciliu în urma unui proces
În anul 1915, îi este intentat un proces, de către Take Ionescu, în care Luchian a fost acuzat de escrocherie și „plagiat admis de autor și în colaborare”, cu referire la tablourile pictate împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieții, după ce paralizia sa devenise aproape completă. În urma acuzațiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu, în condiţiile în care oricum boala sa gravă îl condamnase la imobilizare la pat.
”Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu!”
Tot în acel an, simţindu-i finalul aproape, prietenul său Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu, după încheierea Salonului Oficial – ultima expoziţie oficială la care au fost prezentate lucrările sale -, să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară, un instrument la care pictorul a visat, întreaga viaţă, să poată cânta.
Tudor Arghezi a relatat într-un interviu datat 1955, emoţionanta vizită a lui George Enescu la patul în care Luchian îşi petrecea ultimele clipe pământeşti: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”
Ștefan Luchian a trecut la cele veşnice la în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev din Bucureşti. Era casa pe care reuşise să o cumpere, cu patru ani în urmă, din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.
Luchian a fost înmormântat, la 30 iunie 1916, în Cimitirul Bellu.
La 28 octombrie 1948, Ştefan Luchian a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
