Åžtefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, în ÅžtefăneÅŸti, judeÈ›ul BotoÅŸani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian ÅŸi al Elenei Chiriacescu.
VocaÅ£ia viitorului pictor se manifestă încă din copilărie, astfel că Ștefan a rezistat eforturilor mamei sale de a-l înscrie la ÅŸcoala militară. În 1873, familia se mută la BucureÅŸti. Åžtefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Åžcolii NaÅ£ionale de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în 1889, obÅ£inând medalia de bronz pentru un ”Cap de expresie” ÅŸi un ”Studiu după natură”. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii.
În toamna anului 1889, pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase ÅŸi execută copii după operele lui Correggio ÅŸi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revine în Å£ară în 1890 ÅŸi participă la prima expoziÅ£ie a societăţii de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian ÅŸi cunoaÅŸte, în muzee ÅŸi expoziÅ£ii, viaÅ£a artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnă arată influenÅ£a evidentă a lui Manet ÅŸi Degas, dar ÅŸi ecoul unor predilecÅ£ii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme ÅŸi la BucureÅŸti. Revenit la BucureÅŸti, va fi în 1896 principalul iniÅ£iator al „ExpoziÅ£iei artiÅŸtilor independenÅ£i", care se va deschide chiar în faÅ£a Salonului Oficial.
Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Åžcolii de Belle-Arte din IaÅŸi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maÅŸinaÅ£iunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la „ExpoziÅ£ia Universală" de la Paris. În acelaÅŸi an apar primele manifestări ale unei afecÅ£iuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieÅ£ii. Soarta îi este potrivnică, boala ÅŸi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuÅŸi să lucreze cu frenezie ÅŸi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziÅ£ii. Prezenţă eminentă în viaÅ£a artistică a timpului, Luchian nu cunoaÅŸte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziÅ£ia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu.Un grup restrâns de admiratori ÅŸi prieteni îl aclamă, condiÅ£ia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.
Din 1909 până la sfârÅŸitul vieÅ£ii, va fi Å£intuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate ÅŸi de fineÅ£e, de sinteză cromatică ÅŸi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit ÅŸi delicat totodată. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îÅŸi concentrează în această direcÅ£ie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă ÅŸi pentru frumos. Iată de ce „florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menÅ£ionăm ”Anemonele” - adevărate capodopere.
Către sfârÅŸitul vieÅ£ii nu mai putea Å£ine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârÅŸea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viaÅ£a unui pictor.
Arestat la domiciliu în urma unui proces
În anul 1915, îi este intentat un proces, de către Take Ionescu, în care Luchian a fost acuzat de escrocherie È™i „plagiat admis de autor È™i în colaborare”, cu referire la tablourile pictate împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieÈ›ii, după ce paralizia sa devenise aproape completă. În urma acuzaÈ›iilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu, în condiÅ£iile în care oricum boala sa gravă îl condamnase la imobilizare la pat.
”Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu!”
Tot în acel an, simÅ£indu-i finalul aproape, prietenul său Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu, după încheierea Salonului Oficial – ultima expoziÅ£ie oficială la care au fost prezentate lucrările sale -, să-i facă o vizită lui Luchian È™i să-i cânte la vioară, un instrument la care pictorul a visat, întreaga viaţă, să poată cânta.
Tudor Arghezi a relatat într-un interviu datat 1955, emoÅ£ionanta vizită a lui George Enescu la patul în care Luchian îÅŸi petrecea ultimele clipe pământeÅŸti: „Luchian plângea, plângea de o emoÈ›ie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară È™i a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra È™i-a luat vioara È™i pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului È™i i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”
Ștefan Luchian a trecut la cele veÅŸnice la în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev din BucureÅŸti. Era casa pe care reuÅŸise să o cumpere, cu patru ani în urmă, din banii câÅŸtigaÅ£i de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.
Luchian a fost înmormântat, la 30 iunie 1916, în Cimitirul Bellu.
La 28 octombrie 1948, Åžtefan Luchian a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
