Sunt oameni pentru  care viața înseamnă „punct și de la capăt”. Sunt oameni cu un trecut bine închegat, cu o viață plămădită în speranțe, țeluri și visuri.

Sunt oameni cu aripile frânte care, din diferite motive, sunt nevoiți să-și ia viața de la capăt ca și cum zilele lor trăite până atunci s-au năruit ca un castel de nisip.

Trăirile lor pot fi adesea o lecție de viață iar durerea prin care trec le călăuzește pașii în  zilele ce se scurg fără nicio speranță.

Este și cazul Mirelei Micsodan, o femeie stabilită în comuna Roma, județul Botoșani. Firul vieții ei s-a schimbat  odată cu moartea soțului, într-un tragic accident rutier. De 15 ani femeia este imobilizată la pat și tot de atunci întreaga sa viață a luat o întorsătură dureroasă.

Redăm mai jos fragmente din experiență trăită și povestită de Mirela Micsodan:

„Mi-e foarte greu să mă adun, să-mi expun viața privată, si să povestesc amănunte care sunt tare neplacute și foarte dureroase pentru mine.

CITEȘTE ȘI: "Care este echipa care a vrut să îl ”fure” pe Andone și cum a răspuns antrenor..."

Întotdeauna am respins ideea de a apărea public și să cer ajutor. Mi s-a părut foarte umilitor . Din nefericire,  viața m-a adus în punctul în care nu mai am de ales...

15 ani am dus pe umeri această povara...au fost 15 ani infernal de grei, dar simt că nu mai pot fără ajutorul vostru, al oamenilor, al societății. Pentru că trăim într-un Stat incapabil să administreze situațiile de acest gen. Și, neavând suportul Statului, ce ne rămâne de făcut  decât să cerem ajutorul semenilor. Statul Roman transformă un caz de acest gen într-un cerșetor, asa am ajuns să mă simt acum.

 Am supraviețuit unui tragic accident rutier în  aprilie 2005, cu grave sechele: o fractura de coloană cervicală soldată cu o paralizie totala, dar sistemul de protectie socială existent în țara noastra mă lasă să mor cu zile.

O să vă expun pe larg cu ce mă confrunt, pentru o înțelegere cât mai clară a gradului de urgență a solicitarii mele de ajutor.

În aprilie 2005, eram o tînără de 29 de ani și jumătate, cu vise și idealuri, ca orice tânăr cu potențial din ziua de astăzi. Locuiam în București, eram la Facultatea de Sociologie-Psihologie, lucram în selecție și plasare forță de muncă și-mi creșteam fetița de 1 an și jumătate, când un tragic accident auto avea să ne transforme radical cursul vietii.

 Soțul meu a murit în accident, fiica mea a scăpat cu răni minore, iar eu am rămas paralizată complet.  M-am trezit captivă în propriul corp, că nu mai pot să-mi mișc mâinile, picioarele și nici corpul. Fiica mea, în vârstă atunci de 1 an și jumătate, mă strigă plângând, eu devenisem un om total paralizat ce nu mai putea să iasă din mașina și să meargă să o ia în brațe, iar soțul meu își dădea ultima suflare aruncat lângă mașină.

Pusă în fața unei așa situații, neputând să susțin financiar plata personalului de îngrijire necesar pentru mine și copil , a trebuit să iau decizia de a părăsi locuința și de a ne muta la 460 de km, eu în casa părintească , într-o comuna din Botosani, iar fiica mea să locuiască la sora cea mare în Botoșani, la 15 km de mine.

Pe soțul meu l-au înmormântat în București, în timp ce eu eram în reanimare la neurochirurgie la Spitalul Floreasca , dupa operatie pe coloana, dependentă de aparațele ce-mi susțineau viața, fără prea mari șanse din partea medicilor de a scăpa cu viață.

 Eu am aflat că el a murit abia după ce l-au înmormântat, iar la mormântul lui nu am putut să ajung niciodata (desi îmi doresc) , din cauza acestei situații medicale apărute și a lipsei de ajutor în acest sens.

 Cei 15 ani mi i-am petrecut într-o izolare totală, doar într-o cameră din casa părintească, alături de mama mea , în vârsta, și de femei din sat angajate pe post de îngrijitoare.  Fără viața socială, o iesire într-un parc, fără a-mi permite internări pentru recuperare medicală, nu am putut să merg nici măcar la un cabinet stomatologic. Casa e veche de 55 de ani, cu praguri și trepte, fără rampe de acces și strada e neasfaltată.  E fără  baie, gaze, canalizare, centrală.  Încălzirea se face la sobă cu lemne și cu încă un calorifer electric. Casa e improprie pentru a avea un trai măcar decent, trăind o tetraplegie și dezvoltând o imunitate foarte scazuta din cauza traumatismului vertebro-medular, a izolării și lipsei de interacțiune socială și pe fondul sechelelor dupa „n” bronhopneumonii . Locuind în aceste condiții, de 15 ani mă spăl pe canapea, cu lighean și găleti cu apa , ceea ce e foarte greu pentru confortul și igiena personală dar și pentru personalul de îngrijire .Nu mai am aragaz, gătesc la un reșou în camera în care și locuiesc. Frigiderul e vechi, de peste 23 de ani, si mă lasă și el. Canapeaua pe care stau de 13 ani e uzată de se desprinde, salteaua e foarte uzată.....totul e vechi si foarte uzat.

Acoperișul casei are fisuri iar la ploi se infiltrează apa. Soba e veche, risc autoaprinderea, lemne de foc și nici bani.

Tetraplegia înseamă paralizia mâinilor, a picioarelor și a corpului de la gât în jos. Am nevoie permanentă de asistent personal, 24 de ore/24, în condițiile în care Statul ne platește doar un asistent 8 ore/zi, cu un salariu minim pe economie , și acesta deloc motivant,  fără weekend-uri și sărbători legale, diferența de 16 ore suntem lasați la discreția destinului, trăim sau murim, depinde cum ne-o fi norocul.

Eu neputând să fac nimic, nici să mănânc singură, să beau apă, să mă îmbrac sau întorc în pat singură. Din cauza lipsei de izolație și a faptului că e veche casa, depind de o sobă pe lemne care funcționează continuu, zi si noapte, din septembrie până-n mai uneori, și de un calorifer electric ce-mi încarcă facturile și la 1200 de lei, o data la 2 luni, în intervalul menționat, fiind nevoită să plătesc sume astronomice cu mult peste puterea mea financiară, in condițiile unui venit de 500 lei indemnizația de handicap și 800 de lei, pensia de boala.

Am nvoie de gătit, spălat, baie, gimnastică medical, făcut curațenie, cumpărături,întreținerea casei, întoarcere în pat cu cearceaful,  la fiecare 2 ore, pentru a nu face escare

Toate aceste servicii eu trebuie să le plătesc ,în condițiile în care nu pot munci și nu am susținerea statului, iar intr-un azil nu pot trăi din cauza imunității deficitare: în contact cu oamenii cu boli transmisibile dezvolt afecțiuni medicale complexe care-mi pun viața în pericol.

Pentru tot ce v-am povestit, am nevoie de o suma de bani care poate părea mare pentru nivelul de trai din România, dar boala mea, tetraplegia , și condițiile de locuit pe care vi le-am povestit mai sus, necesită cheltuieli lunare imposibil de susținut de către mine, dar care-mi sunt vitale.

În dovedirea afirmațiilor mele din aceasta Solicitare de Ajutor Public, atașez Certificatul de Handicap Gradul 1 Grav.

Datele de cont bancar ,cont deschis pe numele MISCODAN MIRELA, la CEC BANK, Numar de Cont: R032CECEC001946239286511

În speranța găsirii unei soluții, vă mulțumesc anticipat!”

(Fotografie generică)