Mihnea are 8 ani. În pauzele dintre ore, inspectează concentrat gardul verde de pe marginea aleilor, ca să găsească gărgărițe și păianjeni. Vorbește cu pasiune despre formele și culorile gândacilor, este foarte direct și spontan, are ochii vii și puterea de a te scana dintr-o privire. Când se așază în bancă, are un aer posac și condescendent. Îi face pe plac învățătoarei – stă adică relativ cuminte și își copiază șirurile de cuvinte de pe tablă, socotește în ritm cu ceilalți, iar când primește reproșuri de orice fel, are de obicei o privire ironică, pe sub sprâncene și înțelepciunea omului care-și zice "treacă de la mine!". Mihnea e un elev bun, dar nu unul fericit.
Sofi are 6 ani. Abia a intrat la școală. Părinții ei au crescut-o ca pe un partener în familie. I-au dat impresia că alege mereu alături de ei și autoritatea unor puncte de vedere. Învățătoarea ei are 50 de ani și crede că bunul ei nume are la bază o autoritate incontestabilă. S-a mândrit mereu că este ascultată și respectată de copii. Astăzi, la ora de Pictură, Sofi a refuzat să termine lucrarea. Nu e prima oară când își testează refuzurile pe Doamna și urmărește cu oarecare satisfacție ce efect are replica "m-am plictisit". Îi place s-o vadă încruntându-se și pierzând controlul tuturor motivațiilor impuse cu sârg și solemnitate de atâția ani.
Bianca e clasa a III-a. Este un lider înnăscut. Vorbește mult și bine, adună în jurul ei, spontan, copii de toate vârstele. Are pentru ei o sumedenie de idei de jocuri. Le confecționează de-acasă tot felul de cartonașe și bilețele pentru nu-știu-ce competiții inventate de ea. Poartă pălării interesante și are mereu un aer preocupat, de adult care pune veșnic ceva la cale. În bancă, însă, e cu totul o altă poveste. Doamnei ei nu-i place deloc aerul ăsta de om cu alte priorități. Din simplul motiv că Bianca nu-și calibrează niciodată atât de frumos pasiunile și pe tema din caiet. Acolo pierde litere pe drum, expediază cu talent exerciții neterminate și tratează cu nedumerire nedisimulată nenumărate urme de pix roșu.
Cunosc sute de copii ca ei (mulți încă vizibili în clasele primare, pentru că la gimnaziu, învață deja să se camufleze sau să reprime cine sunt cu adevărat). Unii sunt teatrali și expresivi: pot interpreta orice poveste gesticulând sau dansând (deși se fâțâte în bancă sau trântesc glume tare incomode pentru cel de la catedră); alții modelează extraordinar în plastilină sau desenează povești complexe, în mișcare, cu personaje inedite (au însă un aer absent și tare plictisit când o ascultă pe Doamna); unii au o mulțime de curiozități și întrebări pe orice altă temă (sunt însă prea volubili și întrerup ora parcă prea des), etc.
Toți copiii aceștia învață în școlile românești – unii mai devreme, alții mai târziu – că este ceva în neregulă cu ei. Ei nu se încadrează în modelul acceptat de învățători și profesori: acela al unui individ convenabil, concentrat pe sarcini de rutină și adaptat fără probleme la stilul directiv: copilul care înghite adevăruri fără să-și fi pus prea multe întrebări, copilul dirijabil, copilul purtat de mână, cu ochii închiși, printre capitole, teme, teste, examene, concursuri și lăsat de sistem, la urmă, în drumul mare, singur și c-o diplomă în mână.
Am stat adesea de vorbă cu învățătoarele acestor copii. Toate au în cap paradigma unui dirijor aflat în fața unei orchestre, ai căror muzicieni țin același instrument. Niciuna nu-și asumă riscul de a pune în mâinile fiecărui copil un alt vehicul sonor. E foarte greu să armonizezi vibrații diferite și să obții un fir melodic descifrabil. E de mii de ori mai comod să cântăm toți aceeași partitură, la aceleași clape. De asta s-au inventat inspectorii pe care îi primim cu așa înfrigurată încântare: ei sunt măsura liniștii noastre personale că trebuie să procedăm cu toții la fel. Ar fi extrem de tulburător să avem libertăți. Ne plac reglajul extern și participarea sincronă la un act mecanic și dezumanizant.
Puțini știu că nimeni și nimic nu le oprește pe aceste doamne să-și reorganizeze materia după bunul plac sau după cele mai spectaculoase și antrenante scenarii. Nimeni și nimic nu poate opri o învățătoare să predea tematic: să integreze în orele de matematică informații și curiozități din lumea vie; să aducă la orele de Citire texte alternative din orice alt domeniu de cunoaștere; să exploreze la orele de Muzică vibrațiile corzilor și legile care produc sunete, să experimenteze conștient, la orele de Sport, legi fundamentale ale fizicii. Nimic nu le oprește să le povestească la Desen copiilor despre chimia pigmenților, volume și planuri sau la orele de Civică să dea fiecărui profil de copil suficientă validare emoțională și încrederea că este loc sub soare și pentru Sofi, și pentru Mihnea și pentru Bianca. Sau mai ales pentru ei.
Puțini părinți știu că manualele nu sunt obligatorii, iar exercițiile din ele nu sunt nici pe departe un scop în sine. Nimeni nu poate obliga niciun profesor să urmeze un manual. El este un instrument – mai bun sau mai prost – de care orice pedagog se poate lipsi în totalitate. Singurul document obligatoriu este Programa școlară. El este extrem de general formulat și foarte permisiv. Îi poți atinge obiectivele organizând învățarea în zeci de moduri. Poți introduce, fără probleme la clasă, vocea fiecărui copil: poți porni de la curiozitățile lor, poți folosi gărgărița găsită de Mihnea în curte – ca pretext inteligent pentru orice început de oră. Poți folosi magnetismul social al Biancăi la organizarea echipelor de lucru și o poți provoca pe Sofi să alunge plictiseala din clasă cu idei originale. Poți face o oră în așa fel încât fiecare copil să aibă o voce și fiecare privire să strălucească.
Problema este alta. Nu știu câți profesori sau învățători au ei înșiși moduri de operare atât de flexibile în gândire și acțiune. Mulți dintre ei mi-au răspuns dezarmant că nu cunosc materia în sine, ci manualul. "Eu nu știu Fizică – mi-a spus o prietenă profesoară – eu știu manualul de Fizică." Cu alte cuvinte, copiii noștri sunt în majoritate pe mâna unor funcționari care operează rigid cu textul legii în mână. Fără interpretări și fără conexiuni. Or, inteligența și creșterea interioară înseamnă în primul rând o rețea spectaculoasă de idei și informații, de legături multiple și circulație activă în toate direcțiiile a "aha-urilor".
Pe de altă parte, de ce să ne batem capul, dacă totuși obiectivele noastre sunt diplomele, nu materia cenușie din spatele lor? Nici părinții nu sunt foarte circumspecți când vine vorba de nota 10. Se bucură pur și simplu, fără să dorească să afle ce există dincolo de ea. De aceea, învățătoarea aceasta de care vorbeam, nu simte nicio urgență să inoveze, nici nu se deranjează să așeze învățarea pe mecanisme alternative, altele decât cele descrise algoritmic în manual.
Este incredibil cât de bine ne-am sincronizat în aberație și prostie la nivel național: cât de bine funcționează controlul inspecțiilor școlare și câți oameni bat drepți din picioare, cu ochii închiși, fără să-și pună nicio întrebare. Ce-ar fi să folosim acest teribil adevăr în avantajul nostru: adică să introducem – ironic – schimbarea tot prin pârghiile supunerii și ale conformismului orb? Am înțeles. Nu avem bani, nu vrem să reducem numărul de catedre, n-are sens să deranjăm interese politice.
Putem însă face ce știm noi mai bine de 25 de ani încoace: putem scrie legi și regulamente. De ce să nu le scriem despre învățarea tematică, interdisciplinară și transcurriculară? De ce să nu producem cu același nesaț proceduri stufoase despre cum să creștem mințile copilor pornind de la principiile sănătății mentale și emoționale? Dacă s-ar tipări o mare și clară viziune, în litere de-o șchiopă, pe holurile școlilor, despre cum plănuim cu toții să alungăm prostia din clase și din cancelarii? Sunt sigură că s-ar găsi imediat o echipă suficient de conștiincioasă care să reorganizeze disciplinele actuale încrucișând puțin informațiile și armonizând tematic conținuturile. Eu sunt zilnic în contact cu zeci de astfel de oameni. Ar face-o toți cu mare plăcere, chiar și dacă ar trebui să suporte vreo confiscare politică sau asumare cinică de merite. Niciun cost n-ar fi prea mare, când vine vorba de copii.
Dacă marii pedagogi în viață ai acestei țări s-ar apuca să scrie câteva ghiduri explicite, câteva didactici practice despre cum altfel poți alcătui scenariul unei lecții? Mură-n gură chiar și pentru prietena mea de Fizică. Scenarii prietenoase despre mecanismele gândirii și rețete care aduc curiozitățile și întrebările copiilor în prim-plan? Ce ne-ar costa să introducem schimbarea pe furiș, sub forma care place și este familiară tuturor: regulamentul, legea, controlul?
Adică, dacă am fost atât de sistematici și coerenți în prostie, de ce să nu folosim aceleași pârghii productive și pentru inovație?
OANA MORARU, contributors.ro
