Marian Horopciuc este, la doar 28 de ani, unul dintre clienÅ£ii Adăpostului de noapte pentru oamenii străzii. Scurtele perioade cât mama sa l-a Å£inut pe lângă ea nu s-au constituit, în sufletul lui, în amintiri plăcute. Ba mai mult, bătăile încasate de la soÅ£ul acesteia i-au lăsat handicapuri fizice pentru toată viaÅ£a, ÅŸi cine ÅŸtie, poate i-au declanÅŸat chiar ÅŸi tulburările psihice de care suferă, scrie Monitorul de Vrancea.

Îmi aduc aminte că aveam vreo 11-12 ani când tatăl vitreg mă lega cu lanÅ£ul de uşă ÅŸi mă bătea. Mama a murit tot din cauza lui, precis. De mic am fost prin cămine de copii, la picioare m-au operat când eram tot într-un cămin, aici la FocÅŸani. Mi-au pus tije de la genunchi în jos, care ar trebui schimbate, aÅŸa mi-a zis doctorul de la Spitalul JudeÅ£ean. Mi-au zis că mă operează gratis, la Spitalul Municipal din BucureÅŸti, dar tijele trebuie să le plătesc ÅŸi eu n-am atâÅ£ia bani. Mi-au zis că astea costă 600 de lei, a spus Marian.

Sărmanul om nu vede cu un ochi, spune că are şi alte probleme medicale şi consideră faptul că are adăpost sub acoperişul Crucii Roşii, un mare noroc.

Dacă există cineva care ar vrea să-l ajute să-ÅŸi caute, cât de cât, de sănătate, îl poate găsi la Adăpostul de pe strada Albinei, din FocÅŸani. Uneori sunt priviÅ£i cu milă. Deseori, cu dezgust. Åži în general, sunt din start etichetaÅ£i: boschetari, beÅ£ivi, jegoÅŸi, infractori... oameni de nimic. Sunt înjuraÅ£i, scuipaÅ£i, chiar ÅŸi judecaÅ£i pentru că nu-ÅŸi schimbă, prin propria voinţă, existenÅ£ele. Vara dorm prin gări, prin canale, prin scări de bloc, parcuri sau case părăsite. Se târăsc pe trotuare, sprijină zidurile bisericilor, hălăduiesc dintr-un oraÅŸ într-altul, fără să ÅŸtie niciodată unde vor poposi, pentru că destinaÅ£ia le este impusă ad-hoc, de controlorii din trenuri... Sunt oamenii străzii, acei oameni pe care rareori se găseÅŸte cineva să îi asculte cu adevărat, doar să-i asculte, fără să-i condamne... Fiecare dintre ei duce cu sine propria poveste. Propriile fărădelegi... Istoria propriei decăderi născută, poate, dintr-un viciu, dintr-o despărÅ£ire, dintr-o alegere greÅŸită, dintr-o alunecare pe alte căi sau pur ÅŸi simplu dintr-o... neÅŸansă.

În această ultimă categorie pare că se încadrează ÅŸi Marian. La doar 28 de ani, nu prea ÅŸtie nici încotro s-o apuce, nici ce să facă practic, cu viaÅ£a lui. Nu ÅŸtie cum, ÅŸi chiar dacă ar ÅŸti, înainte de toate zice, instinctiv, că îi este necesară rezolvarea problemelor de sănătate... A îndrăznit să îÅŸi dorească asta de când a găsit găzduire nesperată la Adăpostul de Noapte al Crucii RoÅŸii Vrancea.

De ceva ani încoace, cum cade bruma, vine ÅŸi el, ca ÅŸi ceilalÅ£i dezmoÅŸteniÅ£i ai sorÅ£ii, în acest loc unde găseÅŸte un pat cald ÅŸi ceva de mâncare... Iarna sunt mulÅ£i ÅŸi-ngrămădiÅ£i, amestecaÅ£i printre saltele, boarfe ÅŸi propriile duhori însă cum-necum, trebuie să dibuie calea de a convieÅ£ui, depăşind după propriul discernământ atacurile de toate felurile.

Acum ceva timp, Marian a simÅ£it pe pielea lui un astfel de atac, căruia tot el i-a fost cauza. Într-o criză de nervi, colegul de pe patul de sub el l-a tăiat la picior... Unul dintre picioarele sale despre care, de fapt, Marian a vrut să povestească, în speranÅ£a că va găsi, printre cei ce vor citi, un ajutor.

M-am născut defect

ÎncotoÅŸmănat bine în geaca lui cu însemnele Crucii RoÅŸii, cu fesul tras temeinic pe cap ÅŸi cu picioarele bolnave vârâte în ghetele date tot de instituÅ£ia vrânceană de caritate, Marian a făcut un popas la sediul redacÅ£iei, în speranÅ£a că cineva, totuÅŸi, îi va întinde o mână de ajutor. La început timid, nevenindu-i să creadă că cineva chiar îl ascultă, a povestit că s-a născut în Străoane.

Mai este ÅŸi acum casa părintească. Cinci fraÅ£i am fost. Eu m-am născut defect, cu labele picioarelor întoarse. AÅŸa că mama m-a lăsat în spital, că până la un an ÅŸi nouă luni am stat numai în ghips. După aia m-a dus la leagănul unde este acum DirecÅ£ia de ProtecÅ£ia Copilului de unde am ajuns la căminul de preÅŸcolari, unde este Åžcoala Elena Doamna. Mama a divorÅ£at de tata ÅŸi a găsit pe altul, tocmai la BotoÅŸani. Eu Å£in minte că eram la preÅŸcolari când am fost operat la picioare, zice Marian.

PovesteÅŸte că a fost dus pentru operaÅ£ie la Spitalul Municipal BucureÅŸti ÅŸi ochii i se luminează când îÅŸi aduce aminte de cea care i-a fost alături, sprijinindu-l precum o mamă.

Mama Geta, aÅŸa îi spuneam. O femeie tare bună, care ne iubea, nu ÅŸtiu dacă acum mai lucrează la surdo-muÅ£i, punctează Marian. Zice că atunci i-au fost puse tije în ambele gambe, pornind de la genunchi ÅŸi până la glezne, ÅŸi n-a uitat cât de greu i-a fost după aceea, să înveÅ£e să se Å£ină iar pe picioare. După un timp a venit mama să mă ia la BotoÅŸani, unde se cununase cu tatăl de-al doilea. Dar nu am putut să rămân, zice Marian.

N-au putut rămâne nici el, nici fraÅ£ii lui. Tatăl vitreg s-a dovedit a fi extrem de violent, transformându-le micile vieÅ£i, în calvaruri. Copii amărâÅ£i ÅŸi lipsiÅ£i de apărare, au ajuns din nou prin instituÅ£ii, nu înainte de a suporta bătăi crâncene.

Păi tata ăsta vitreg dădea cu ce apuca. Nu pot să uit cum mă lega cu lanÅ£ul de uşă, ÅŸi aveam cred vreo 11 sau 12 ani, ÅŸi mă bătea aÅŸa legat. Nu-mi mai amintesc exact dar cred că a venit ProtecÅ£ia Copilului ÅŸi m-a dus iar la cămin, adică la Åžcoala Specială MăicăneÅŸti. Acolo am făcut ÅŸcoala, din 1991 până în 2004, când a trebuit să plec, că împlinisem anii ÅŸi eram major, spune tânărul.

Dar unde să se ducă?

Alungat, evacuat, ajuns omul străzii

Primul gând al lui Marian, odată ieÅŸit din sistemul de protecÅ£ia copilului, a fost către mama sa. AÅŸa că s-a dus la ea, la BotoÅŸani, cu toate că amintirile violenÅ£elor trăite acolo în copilărie nu l-au părăsit. SperanÅ£a unei vieÅ£i cât de cât liniÅŸtite s-a spulberat, zice, la scurt timp după ce a ajuns.

Numai în scandaluri ÅŸi bătăi o Å£inea taică-meu vitreg, aÅŸa că m-am întors iar la FocÅŸani. Am vrut să mă duc la Străoane unde stă acum un văr de-al meu. M-a Å£inut o vreme, dar n-are nici el. Din casă n-au mai rămas decât niÅŸte dărâmături, el stă acum în grajd, că în altă parte nu se poate. Am plecat ÅŸi de la el ÅŸi am reuÅŸit să găsesc un loc, cu încă trei foÅŸti colegi, într-o cameră la Liceul nr. 4.Numai că de acolo ne-a evacuat primăria pe 28 septembrie 2008, explică Marian.

Åži cum nu mai avea de ales, tânărul s-a înrolat fără voie, în batalionul oamenilor străzii. Norocul i-a surâs, însă, destul de curând. Crucea RoÅŸie Vrancea a înfiinÅ£at Adăpostul de Noapte ÅŸi tânărul a găsit aici adăpost ÅŸi sprijin. Din cei 230 de lei acordaÅ£i ca indemnizaÅ£ie de handicap, ca urmare a faptului că este încadrat în gradul II, este conÅŸtient că n-ar fi reuÅŸit niciodată să-ÅŸi plătească o gazdă ÅŸi să poată ÅŸi supravieÅ£ui.

Citeste mai mult pe Monitorul de Vrancea

CITEȘTE ȘI: "Enriko Papa, aproape de un transfer neaÈ™teptat! Echipa interesată de simbolul BotoÈ..."