Loredana Bacan are 42 de ani şi a crescut la o casă de copii din Botoşani. Spune că nu mai are aproape nicio speranţă. A mers la muncă în Spania, apoi a venit în Italia, pentru a-şi putea creşte fata, adoptată de când avea câteva luni.
Andreea are acum 13 ani, merge la şcoală într-o localitate lângă Palermo şi ar vrea să aibă viaţa unei adolescente normale. Zâmbetul pe care îl afişează în câteva fotografii postate pe Facebook ascunde în spate drama pe care o trăieşte, împreună cu mama sa.
"Am lucrat mai întâi în Spania, voiam să am o casă în ţară. Obţinusem o locuinţă socială. Apoi, am venit în Sicilia la sora mea, care mi-a promis că mă va ajuta. Nu m-a ajutat, dimpotrivă. Cumnatul meu a încercat să-mi găsească un soţ, un bătrân. I-am spus că nu vreau să mă mărit, vreau să muncesc".
Loredana ne-a povestit cum a rămas singură, fără ajutor, într-o mică localitate din Sicilia, fără să cunoască italiana, fără să ştie cui să ceară ajutor. Mereu a avut-o lângă ea pe Andreea, pe care nu a vrut să o lase în România.
"Aşa am ajuns să lucrez pentru o familie bogată de sicilieni. Trebuia să le îngrijesc pe mama proprietarului şi soacra lui. Deşi ei stăteau în vilă, bătrânele locuiau într-o dependinţă, mai degrabă un garaj. Acolo stăteam eu şi eu, cu ele".
"Eram la dispoziţia lor, făceam totul: curăţenie, le spălam, trebuia să stau la ordin. Dacă dormeam şi se uitau la televizor, trebuia să mă ridic să le schimb eu programele, dacă nu funcţiona. Aveau un clopoţel pe care îl sunau, iar eu trebuia să vin. Primeam 600 de euro pe lună".
După aproape doi ani, Loredana a început să aibă dureri mari de spate şi dificultăţi la mers.
"La început, patronii îmi tot spuneau să iau Aulin. Am căzut în baie, vedeau că mă simt rău, dar tot îmi spuneau să iau Aulin". Dacă ea nu putea lucra, o ajuta fiica ei, Andreea. "Andreea trebuia să mă ajute la treburile pe care le făceam eu , de obicei". În sfârşit, după o criză gravă, diagnosticul i-a fost pus: "Artroză, lombosciatică, hernie de disc... când au aflat că sunt bolnavă, m-au dat afară. De la o zi la alta. După ce lucrasem non stop, fără medicamente, fără asigurare".
Acum, Loredana nu se pate mişca decât în cârje şi durerea îi este alinată cu morfină. Nu are asigurare, o ajută o biserică din localitate. Se teme ca serviciile sociale să nu îi ia fetiţa.
Se simte prizonieră în propriul corp, într-o ţară străină. Apelul ei este către oricine o poate ajuta cu un sfat, cu orice, măcar cu o vorbă bună.
Loredana vrea, în primul rând, dreptate. "I-am denunţat pe cei responsabili de ceea ce mi s-a întâmplat. Am avut proces, dar am fost chemată doar o dată la Inspectoratul muncii. Mi-au trimis convocarea la o altă adresă. Când mi-a fost înmânată, cu mare întârziere, era prea târziu. Ora la care trebuia să mă prezint era 10:30, iar eu am primit convocarea la ora 15. Am pierdut cu toate dovezile în mână!"
Sursa: dinitalia.blogspot.ro
