În România a descoperit corupÈ›ia românească, cheltuirea aberantă a banului public, gestionarea falimentară a localității în care s-a stabilit. Fără întârziere a lansat un proiect de acÈ›iune inedit împotriva corupÈ›iei autorităților locale, o miÈ™care de boicot fiscal, de împotrivire față de plata în bani a taxelor, propunând achitarea contribuÈ›iei față de bugetul local prin muncă. Chestiunea a devenit temă de dezbatere la nivel naÈ›ional, are vreo zece procese pe rol dar nu renunță, nu tace, nu o lasă baltă. Sistemul nu o sperie, crede cu tărie că se poate lupta cu legea în mână.
Simona a plecat din È›ară cu familia la vârsta de 7 ani, tatăl ei obÈ›inând azil politic în FranÈ›a. Provine dintr-o familie de vârf a vechii Românii, personaje cu realizări impresionante È™i cu o viață fabuloasă. Nu vrea decât să facă ordine în Èšara clădită de bunicii È™i străbunicii ei.
"ToÈ›i ai mei au fost oameni ai pământului, iar cumva printr-o întâmplare care trebuie să aibă un sens, mă întorc acum pe urmele bunicilor È™i străbunicilor", ne spune Simona Niculescu.
"Străbunicul Ioan NICULESCU era podgorean din localitatea UrlaÈ›i, proprietar a trei dealuri cu podgorii. Bunicii au avut un destin aparte. Unul dintre aceÈ™tia, Dumitru DUMITRIU, născut prin 1890 în ArgeÈ™, a inventat fotografia din avion.
"Fotomitraliera" a fost numele invenÈ›iei, brevetul a fost depus prin anii 1935. Toate țările au plătit României drepturi pentru orice poză făcută de sus până prin anii 70, când s-a inventat fotografia numerică. Detaliile se află la muzeul tehnic "Leonida". Familia nu a mai încasat drepturile sale după naÈ›ionalizarea făcută de comuniÈ™ti.
Aparatele foto ce urmau să fie montate pe avioane erau fabricate pe domeniul bunicului din Băneasa, locaÈ›ia actualei fabrici "Electronica". Pe frontonul vilei familiei noastre care se află È™i acum acolo, se află litera "V" după numele primului copil, mama mea Vinicia. Urmare a proceselor de retrocedare, nu ni s-a "de interes naÈ›ional", ni s-a reconstituit proprietatea undeva pe câmp, în Voluntari. În schimb, acest teren a intrat în proprietatea domnului Becali, noi rămânând proprietari doar asupra pereÈ›ilor vilei, cât timp rămâne în picioare.
Un alt bunic Gheorghe NICULESCU, a fost ziarist la ziarul Universul, liberal, proprietar al unei vile în DorobanÈ›i, vizavi de statuia Lupoaicei, construită de antreprenorul Ilie NICULESCU fratele lui, care a construit multe vile în aceeaÈ™i zonă. Această proprietate a fost redobândită cu mult greu, după nenumărate procese. Pentru rezistenÈ›a abuzivă È™i refuzul de a ne pune în posesie, Sorin Oprescu mi-a plătit din banii publici 35.000 de euro în a doua zi de Crăciun, pe o somaÈ›ie personală, fără executor judecătoresc. Am fost informată că preÈ™edenÈ›ia a deschis dosar penal domnului Oprescu pentru aceeaÈ™i rezistență abuzivă. Urmare a unei plângeri adresate CurÈ›ii de Conturi pentru faptul că 35.000 de euro au fost plătiÈ›i din banii publici, am primit confirmarea că această instituÈ›ie l-a trimis pe Oprescu în judecată.
Unchiul meu Henri LAMBERT, căsătorit cu mătuÈ™a mea Lucia NICULESCU, a fost consul al Belgiei la BucureÈ™ti. Ulterior a fost delegat în China în calitate de antreprenor È™ef pentru construcÈ›ia reÈ›elei imperiale a căilor ferate, pentru toată È›ara. După invazia comunistă au plecat în Japonia, iar ulterior au revenit în FranÈ›a liberă la Nisa. Tichetele de raÈ›ionalizare ale familiei Lambert au fost donate sărmanilor, pe toată durata È™ederii lor acolo. După sfârÈ™itul războiului s-au întors în Belgia la Bruxelles. Ca moÈ™tenire de familie unchiul meu Henri mi-a lăsat un manuscris despre sistemul său filozofic, pe care sper să-l pot traduce È™i edita în curând. La vârsta de 94 de ani, Lucie a revenit alături de mine în România, i-au dat lacrimile la frontieră.
Un alt unchi senzaÈ›ional a fost Igor BOGATSCHI, militar ce făcea parte din garda personală a Èšarului Nicolai al Rusiei. DeÈ™i avea nume rusificat era basarabean român curat, cu întinse proprietăți lângă ChiÈ™inău, pe care sper să le pot recupera când va veni Unirea, adică foarte curând sper eu.
Despe tatăl meu Nicolae NICULESCU am o mulÈ›ime de amintiri dureroase. Toată viaÈ›a s-a chinuit din pricina rinichilor, distruÈ™i în urma bătailor încasate în beciurile Securității bolÈ™evice. Și acum îmi aduc aminte cu durere de faÈ›a tumefiată a tatălui meu, lovit cu bocancii în față de către organele de securitate pentru a-i scoate liberalismul din cap. Îmi mai amintesc cum tata m-a dus de mână la ambasada americană de la Paris, unde am văzut un film realizat de organele de informaÈ›ie americane, în care apărea tatăl meu fugărit, È™i în care trăgeau cu gloanÈ›e agenÈ›i ruÈ™i. Am rămas È™ocată. Îmi aduc aminte că am fost întrebată dacă doresc să merg în America sau în FranÈ›a. Cu cei opt ani ai mei, am preferat FranÈ›a È™i astfel am devenit cetățean francez.
La vârsta de 14 ani am ales viaÈ›a militară, m-am înscris la Lycée Militaire d’Autun. După o perioadă de aventuri interesante de cătănie, de la calea armelor am ales să mă îndrept către calea Domnului. Astfel am ajuns la È™coala de măicuÈ›e Saint-Michel, poate nu întâmplător Arhanghelul Mihail mi-a luminat calea. M-au inspirat lecturile din copilărie, Étienne de la Boetie. Arderea scrierilor sale în faÈ›a Parlamentului din Paris, primul autodafe după o lungă perioadă, m-a convins că a arăta calea nu poate fi niciodată greÈ™it.
În studiile mele ulterioare am ajuns la scrierile lui Jose Antonio Primo de Rivera, cel care dincolo de jertfă sa fizică, a È™tiut să definească patriotismul È™i naÈ›ionalismul prin prisma dreptului. Mai mult a enunÈ›at, în perfect acord cu cele simÈ›ite de mine că : "nu sunt decât două modalităţi serioase de a trăi: modelul religios sau modelul militar; care se întrepătrund, deoarece nu există religie să nu fie militantă, cum nu există armă care să nu fie animată de sentimentul religios".
În deplasările mele, am cunoscut bătrâni deÈ›inuÈ›i politici de la care am aflat grozăviile petrecute în È›ară, torturile românilor în închisorile comuniste, experimentul de la PiteÈ™ti care È™i acum mă doare, È™i am aflat de poeziile închisorilor. AÈ™a am ajuns la Radu Gyr, am È™i cântat unele poezii ale lui Radu Gyr. Drept care, la 20 ani, aflând că a căzut regimul comunist, aÈ™a cum inocent credeam, am ajuns în È›ară. Am fost cutremurată de petele de sânge care nu apucaseră să fie È™terse din Arhitectură dar È™i de energia È™i forÈ›a de lupă a generaÈ›iei tinere româneÈ™ti. Veneam dintr-o È›ară care fusese deja pusă pe butuci de către regimul socialisto-comunist Mitterrand, în care francezii nu mai zâmbeau. Acum, după aproape un sfert de secol, românii au ajuns după opinia mea, la fel de terni È™i triÈ™ti precum francezii.
M-am stabilit în România cu speranÈ›a că mă voi întoarce acasă pe urmele bunicului meu Gheorghe È™i străbunicului meu Ioan. Am găsit, după îndelungi căutări, un loc minunat în vârf de deal numit după cadastru "Punctul Acasă". Cum nu este nimic întâmplător, acesta se află la câÈ›iva kilometri de locul de naÈ™tere al bunicului matern.
Am constatat că totul merge anapoda, că un miliÈ›ian comunist, secretar al primăriei de mai bine de 20 de ani conduce de facto destinele vecinilor mei din acest loc minunat. Am mai constatat că întoarcerea acasă este mult mai dificilă decât am crezut, deoarece "Acasă" este ocupat de străini. Străini de acest neam, străini de noi, duÈ™mani ai acestei țări. Mai departe, am declarat război, după puterile È™i posibilitățile mele, am scris "Manifestul de la BăiculeÈ™ti". Și de aici a început totul".
Curentul
