Cât privește Ucraina, era evident că Poroșenko era strâns cu ușa atât de nemți, cât și de americani. Cum grosul banilor pentru a ține Ucraina pe linia de plutire ar trebui să vină dinspre UE, adică dinspre Germania, de ochii lumii a acceptat propunerile de la Minsk. Iar încălcarea Acordului a fost lăsată în grija acelor armate private, finanțate de oligarhi locali-pline de mercenari și de instructori străini, antrenate și echipate în principal de americani-care au declarat că ele nu recunosc Acordul, dar nici autoritatea Kievului.
Nu știu dacă așa vor reuși sau nu să-i scoată pe amărâții ăia din încercuirea pro-rușilor. Mai degrabă nu. Și când le-a păsat americanilor de viața proștilor care luptă în locul lor? Este greu să accepte că este un război pe care nu au cum să-l câștige? De la WW II nu au mai câștigat niciun război semnificativ: nici în Coreea, nici în Vietnam(aici măcar ar exista scuza faptului că exista URSS, care îi sprijinea pe nord-coreeni și pe nord-vietnamezi), dar nici în Irak și în Afganistan, de unde au plecat cu coada între picioare. Or fi câștigat niște lupte, dar nu războaie. În fosta Iugoslavie au făcut prăpăd, în Somalia, la fel. Libia s-a dus dracului, Siria, la fel. Yemenul e zob. În Egipt a existat o armată articulată, disciplinată, laică și încă nealterată de islamism, altminteri o lua grav la vale. Dar Egiptul încă n-a scăpat.
Acum ce vor să facă în inima Europei, cu Ucraina? Propaganda este un anestezic de moment. Durerea începe să-i trezească pe mulți, care încep să-și pună întrebări despre natura conflictului. Dar mai ales despre natura intereselor reale ale Washingtonului.
Să ne înțelegem bine: europenii nu s-au ramolit din cauza bunăstării și nu mai pot purta un război. Au fost al dracului de vioi în precedentele două războaie. Doar că nu văd rostul unui nou război. Atât. Lucrurile se pot rezolva și prin negocieri.
Nici rușii nu dau în clocot de dragul unui nou război în Europa. Nici ei nu-i văd rostul. Vor doar să-și asigure un spațiu suficient de apărare. Pentru că au fost tratați mizerabil după încheierea Războiului Rece, și se tem. Americanii, în marea lor imbecilitate arogantă, au făcut tot ce se putea pentru a le confirma temerile.
Încă se mai pot liniști lucrurile în Ucraina. Nu e simplu, dar se poate. Cu o condiție: să vrea și SUA, care, parte a problemei, trebuie să vrea să fie și parte a soluție. Și nu vrea. Nu înțelege consecințele refuzului său. De fapt, pare că Washingtonul nu prea mai înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui.
E greu de admis faptul că Ucraina, așa cum a fost până la lovitura de stat din februarie 2014, mai poate să existe. Dar ea poate să rămână în continuare întreagă, cu o concesie simplă: reamenajarea puterii. Mai pe românește, prin federalizare. Ceea ce propune și Conferința de la Minsk. Acest refuz spune multe despre un lucru fundamental: cum se construiește identitatea ucraineană: prin raportare conflictuală la minorități. Și cum este un stat făcut din petice de teritoriu care au aparținut altor state: Polonia, Rusia, România, Ungaria, Cehoslovacia, pretenția de a se considera omogen etnic este o nebunie în stare pură.
Mă tem că lucrurile nu doar vor rămâne așa cum erau înainte de Minsk, ci vor degenera grav. Și americanii-urmați de niște lachei precum România și Polonia-vor continua să introducă armament și oameni în Ucraina, dar și rușii. Văs că începe să se repete schema războiului civil din Spania, din anii 30, în care neo-fasciștii și alți extremiști de dreapta sprijină Kievul, iar alții, cu vederi dintre cele mai diverse, greu de numit de stânga, deși sunt și de stânga printre ei, sprijină Noua Rusie. Asta mai lipsea: internaționalizarea conflictului. Al Qaeda și ISIS lipsesc din ciorba asta. Dar apar ei cât de curând.
Sistemul mondial rezultat după WW II s-a prăbușit definitiv pe caldarâmul EuroMaidanului de la Kiev. ONU nu mai există decât ca un soi de club de mondenități, în rest e paralizat de neputință. OSCE e și ea moartă, nu mai ține cont de ea nimeni. Uniunea Europeană este și ea practic invizibilă în cazul acestei crize, deși cică are și un ministru de externe. În schimb apar noi structuri: BRICS, Organizația de la Shanghai, Comunitatea Economică Eurasiatică. Vrem sau nu să ținem cont de apariția și evoluția lor, e treaba noastră. Ele există și încep să structureze noua ordine mondială. Care se va naște, fie că vor, fie că nu vor americanii.
Să vă mai spun că noi nu suntem decât la și alții în tot acest balet din jurul crizei ucrainene? Lipsa de viziune a politicului și slugărnicia lui ne lasă, ca de obicei, fără nicio alternativă. Dar cui îi pasă? Noi suntem fericiți să vedem blonde inepte la mititica…
Autor: Constantin Gheorghe
