"Incep cu raul, din prudenta. Pregateste-te pentru dezamagiri. Facultatea nu e cum ti-ai imaginat-o, iar meseria – cu atat mai putin. In facultate, o sa simti nevoia unor mentori, pentru ca asa e facuta medicina, dar nu o sa-i gasesti acolo unde o sa-i cauti, ci intamplator, pe coridor, atunci cand nu esti atent. Unii dintre ei iti vor zice doar trei vorbe, dar o sa fie mai importante decat un intreg curs anual.
Nu o sa mai "tocesti" niciodata. Desi toata lumea stie ca la medicina pierzi noptile invatand, daca dai de un curs care trebuie tocit, evita-l. Cauta in schimb o carte despre materia aia care sa poata fi citita cu placere. Intotdeauna e una la biblioteca. Si o sa o citesti cu placere pentru ca oamenii care au scris-o iubesc ceea ce fac, iar dragostea trezeste interesul si pentru informatia cea mai arida. Prefera metoda asta chiar daca auzi ca la examen profesorul vrea sa scrii cuvant cu cuvant dupa cursul lui. Nu e adevarat. Iar in felul asta, facultatea o sa treaca foarte usor.
Vor fi cateva examene care vor parea foarte grele, cum e cel de rezidentiat. Greutatea lui e mai curand simbolica. Nu o sa-ti spun cum o sa te descurci, dar o sa-ti spun ca ceea ce conteaza e sa te duci acolo cu inima cat mai usoara. Pe langa suferintele pe care va trebui sa incerci sa le ingrijesti, examenele astea sunt lipsite de orice importanta.
In facultate, exista o pregatire fara nume, catedra sau cursuri scrise, dar care o sa aiba loc in fiecare zi, chiar si cand nu mergi la spital. E pregatirea in fata suferintei. O sa ai impresia repede ca esti pregatit si ca ti-ai calit inima: nu e adevarat. Suspectez ca niciodata nu va fi adevarat. Ce pot sa-ti spun e ca, desi te vei teme la inceput ca te vei incarca prea mult si ca vei suferi si tu, pericolul permanent e cel contrar: sa nu mai fi sensibil la suferinta. De asta ar trebui sa te temi. Sa te obisnuiesti cu raul e marea boala psihica profesionala a medicinei.
Nu stiu ce astepti de la viitoarea pozitie de medic, nu te-ai gandit prea mult la treaba asta. Daca astepti sa fii iubit, o sa fii iubit, dar nu pentru ca esti medic. Daca astepti sa fii respectat, nu e bine. Mai intai pentru ca asta e un motiv foarte prost de a da la Medicina. E un motiv egoist si narcisic, scuzabil poate de confuzia adolescentei. Mai apoi pentru ca nu o sa fii respectat pentru ca esti medic. S-a adunat foarte mult resentiment impotriva medicilor. O mica parte din el e normal, si e de fapt ranchiuna straveche impotriva vulnerabilitatii pe care boala ti-o aduce.
O alta parte o meritam din plin, si trebuie sa iti asumi lucrul asta, chiar daca tu nu vei face cu mana ta raul facut de altii inaintea ta. "Spiritul de breasla" inseamna asumarea, nu diluarea responsabilitatii. Iar o alta parte te va revolta si te va obosi, dar altcineva, cand vei fi proaspat medic, iti va spune sa nu te superi cu adevarat niciodata. Desi intreg teatrul medical, scenografia noastra, decorul cabinetului si deghizarea in halatul alb par sa indice contrariul, intre tine si pacientul tau nu exista nicio diferenta de clasa. Sunteti in aceeasi barca, impartasiti suferinte, dorinte, slabiciuni si temeri comune. Intr-o zi tu o sa fii bolnavul si un alt doctor o sa fie in locul tau. Intelegerea reciproca este posibila.
Nimeni nu va avea incredere in tine doar pentru ca esti medic. Va trebui sa te bati ca sa obtii incredere, de fiecare data, de la zero, sau chiar de la minus unu, cu fiecare om pe care il vei cunoaste. Contrar aparentelor, asta e un lucru bun. Increderea e pentru superstitii, pentru "punerile deasupra". Medicina nu e o punere deasupra, ci o imersiune.
Daca astepti sa faci bine, sa stii ca nu o poti sa-l faci singur. Poti sa incerci, dar probabilitatea maxima e sa nu conteze. Cu toate astea, din punct de vedere profesional, te vei simti adesea foarte singur.
E in regula sa nu dormi noaptea gandindu-te daca ai facut sau nu bine. O noapte pierduta din cand in cand face bine la sanatatea psihica.
O sa faci greseli si o sa acumulezi regrete.
Senzatia ca nu ai facut tot posibilul pentru un om e de regula corecta, cu toate astea nu o sa reusesti aproape niciodata sa faci tot ceea ce ar putea fi facut. Intotdeauna e loc de mai bine.
Va veni o vreme cand sa stai pe banca in parc o ora, citind povestiri, va parea un lux extravagant.
Sunt foarte multe informatii de asimilat, si niciodata nu vei putea afirma ca esti mai destept ca anul trecut. Competenta ta profesionala e un bun perisabil, va trebui permanent improspatata. Si timp o sa fie foarte putin.
Acum crezi ca onorabil e sa ramai in Romania sa profesezi. Dar multa vreme de aici incolo vei fi aproape mereu pe punctul de a pleca. Nu cred ca o vei face, dar nu e onoare, nici dezonoare, nici in a ramane, nici in a pleca. Sunt simple optiuni de viata, si faptul ca ai optiuni e extraordinar, va fi prima ta sursa de libertate si liniste sufleteasca.
Vor fi satisfactii, unele chiar mari, dar ele nu pica in categoriile obisnuite, recunoscute social. Nu vor fi bani multi. Nu va fi recunoastere, prestigiu si statut social de invidiat. Nu va fi putere. Pentru ca, dupa cum ziceam, e mereu loc de mai bine, nu va fi nici macar satisfactia lucrului terminat si bine facut. Dar vei intalni oameni si situatii extraordinare. O sa inveti ceva in plus in fiecare zi si nicio zi nu o sa fie degeaba. Senzatia de stagnare, de rutina, de ennui, care contamineaza atatea vieti, o sa iti fie straina. Multi oameni reusesc sa afle o poveste, si tin de ea tot restul vietii, ca in Fahrenheit 451 a lui Bradbury.
Pana la varsta mea, eu am aflat peste o mie de povesti care merita sa fie pastrate. Si sunt doar la inceput. Si nu e doar voyeurism legitim, pentru ca propriul meu drum se intersecteaza cu toate aceste istorii. Recunosc ca poate e o satisfactie egoista, dar curiozitatea e un egoism benefic, daca exista asa ceva. Imi place sa cred ca am devenit mai sensibil la frumusetea oamenilor, precum si la uratenia lor. Probabil ca n-o sa apuc sau n-o sa fiu in stare sa scriu nicio carte despre toate astea, asa ca ma intalnesc cu tine acum si ti le zic tie. Toate vietile au sens, dar viata ta va avea un sens simplu si imediat accesibil, si asta o sa fie a doua ta sursa de libertate si liniste sufleteasca.
Incearca sa-ti aduci aminte sa canti mai des la flaut peste cincisprezece ani, eventual chiar sa faci progrese, altfel n-are niciun rost.
Si acum te las, desi probabil ca sunt inca foarte multe de zis, dar solilocvia trebuie practicata cu moderatie".
Vlad Stroescu, medic psihiatru in cadrul Medlife
