Până ÅŸi cei mai devotaÅ£i admiratori ai lui Aristotel încearcă să micÅŸoreze vina ruÅŸinosului pasaj, atribuindu-l prejudecăţilor epocii, pentru care filosoful nu ar trebui să fie, personal, tras la răspundere. Cu toate acestea, din ce în ce mai mult, afirmaÅ£ia lui Aristotel îmi pare un adevăr incontestabil.
Dacă nimeni nu este sclav din fire, de ce naiba există cluburi de sadomasochism?
Individului îi este bine în viaţă, e respectat ÅŸi răsfăţat, îÅŸi are libertatea lui ÅŸi un venit anual bunicel garantat de Statul-providenţă, dar din când în când întoarce spatele tuturor acestor lucruri ÅŸi cheltuieÅŸte o sumă considerabilă ca să fie biciuit, pălmuit ÅŸi umilit de către băieÅ£oi musculoÅŸi îmbrăcaÅ£i în curele de piele asemanatoare celor ale soldaÅ£ilor romani. Mai mult decât o nostalgie de la boue (nostalgia noroiului, n.t.), este dorul de sclavie. Suntem atât de obiÈ™nuiÈ›i cu ideea conform căreia condiÅ£ia de sclav ar fi un destin impus din afară, încât interpretăm afirmaÅ£ia lui Aristotel în sens invers, înÅ£elegându-o în sensul modern al unui determinism exterior ÅŸi tocmai de aceea o respingem.
Dar natura unei fiinÈ›e, pentru filosoful Liceului, era ceea ce are ea mai intim, găsindu-ÅŸi expresia imediată ÅŸi spontană în dorinţă. Nimic mai inevitabil, prin urmare, decât ca într-o societate din care sclavia a dispărut ca instituÅ£ie ÅŸi în care orice dorinţă explicită de supunere este stigmatizată ca o josnicie nevrednică, instinctul de sclav să persiste doar ca fantezie sexuală, dovedind existenÅ£a a ceea ce simÅ£ul convenienÅ£elor neagă.
Dar mai există o expresie a acestui instinct, mai vizibilă ÅŸi, prin urmare, având ÅŸi mai multă nevoie de camuflaj. Hoardele de derbedei care răspândesc astăzi haosul pe străzile Londrei, aÅŸa cum au făcut la Paris în 1968, la Oslo în 2009. Dacă există un instinct al sclaviei, este logic că acesta determină doar comportamente generale ÅŸi nu căutarea unei anumite poziÅ£ii sociale.
Formele de inferioritate variază în diferite structuri sociale, dar un simplu instinct nu poate alege căile specifice prin care se va exprima, în funcÅ£ie de circumstanÅ£ele variate ce Å£in de moment ÅŸi de loc. AcelaÅŸi impuls care duce la supunere într-o Å£ară, duce la revoltă într-o alta.
De aceea, există mai mulÅ£i rebeli în ţări libere ÅŸi prospere decât în ţările cele mai nenorocite, conduse de cei mai sângeroÅŸi tirani.
Mizeria ÅŸi asuprirea rareori produc rebeliuni. O ascensiune socială parÅ£ială, suficientă pentru a oferi indispensabilul, dar nu È™i pentru a potoli toate ambiÅ£iile ÅŸi toate invidiile – iată formula infailibilă pentru fabricarea unei mase de rataÅ£i plini de ură. Dar, prin definiÅ£ie, este imposibil să satisfaci toate ambiÅ£iile care îÅŸi schimbă conÅ£inutul pe măsură ce progresul generează noi forme de bogăţie ÅŸi odată cu ele, noi surse de frustrare ÅŸi invidie.
Prin urmare, creÅŸterea bunăstării sociale nu produce niciodată un mediu de recunoÅŸtinţă ÅŸi de pace: produce ură, invidie ÅŸi resentimente în doze multiplicate de sute de ori.
Când citeÅŸti la un filosof antic vreo afirmaÅ£ie care ÅŸochează convenÅ£iile moderne, pe care tu le iei drept adevăruri de nezdruncinat, înfrânge-Å£i graba de a o explica, într-un sentiment reconfortant de superioritate, prin prejudecăţile unei ere dispărute. Verifică dacă nu cumva eÅŸti tu cel care proiectează asupra ei o interpretare anacronică, punând în gura filosofului o prostie de invenÅ£ie proprie.
Olavo de Carvalho, preluare parţială după traducerea Ancăi Cernea (Sursa: Orientari)
