"La solicitarea fraţilor mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice şi a suferinţelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranţa că ele vor folosi cuiva, pentru a-şi desăvârşi credinţa şi viaţa". Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de "Memorii", la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supravieţuitor al lagărului pe care istoricii îl numesc Canalul Morţii. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălţată la poalele Bucegilor. Nu şi-a luat cu el decât nişte haine, cărţi şi cinci fotografii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lucrează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Corneliu Coposu: "Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamană întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul." Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plângă şi să ţină pasul cu viaţa lui chinuită.
"Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut", îşi începe bătrânul povestea. "Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o comună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se contaminase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit. Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeţi că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial şi înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruşi care dezertaseră. Am scotocit tot oraşul, am verificat prin case şi catacombe. Într-una din casele alea a explodat în faţa noastră o bombă. Noi eram acolo şapte oameni, şapte ostaşi români. Doar trei am ieşit vii de acolo. Ceilalţi s-au făcut praf chiar în faţa noastră. Erau camarazii mei, fraţii mei, cu care împărţeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început".
Materialul dedicat lui Nicolae Tomaziu, integral în Formula AS!
