Știați că la începuturile civilizaţiei umorul era considerat un semn de nebunie? Sau de frivolitate, în cel mai bun caz. Un tip plin de umor era unul pe care nu te puteai baza, deci unul de evitat. 

În zilele noastre umorul este dovada inteligenţei. Toată lumea se dă în vânt să-și demonstreze umorul. Statisticile arată că femeile îşi doresc un partener cu umor. Dacă altădată bărbatul trebuia să fie dârz, să aibă latifundii întinse şi autoritate, să dovedească sentimente puternice şi dorinţa de a le apăra, acum e suficient să aibă două camere la bloc şi mult, mult umor. Dacă în epoci considerate primitive li se cerea femeilor dotă şi un caracter umil, acum li se pretinde să arate bine şi să aibă simţul umorului. Dacă înainte oamenii, pentru a reuşi în viaţă, erau datori să aibă educaţie şi caracter, în prezent umorul şi viclenia sunt suficiente.

Să privim și latura pozitivă. Umorul presupune posibilitatea detaşării de propria persoană, de problemele apăsătoare care survin, deci este o dovadă nu numai de inteligenţă, ci şi de forţă lăuntrică. Noi, românii, putem acum spune că simţul umorului este o calitate infailibilă, până acolo încât asigură unora mandatul de preşedinte! E greu de trăit? Nu-i nimic! Tratăm problema cu umor.

Dar avem și umor la sate! Știu un sat în judeţul Botoşani unde există director de cămin cultural, dar nu există cămin. Ca să-şi justifice postul, directorul improvizează tot felul de activităţi mai mult sau mai puţin reuşite pe ogoarele patriei. Alt­undeva există director de cămin, există şi cămin, dar nu mai există nimeni altcineva în tot căminul. Personajul se declară suprem, fără glumă (şi fără umor), dar uită să spună că este şi singurul. Citeste în Ziarul Lumina "Perspective: Cu umor despre umor", de Carmelia Leonte