-Vă amintiți prima zi de profesor? Cum ați intrat în clasă pentru prima oară, ce așteptări și planuri aveați?
-Am învățat la liceul pedagogic că trebuie să mă iau în serios ca profesor: să aplic metode ca rețete întru cunoaștere, să respect planul lecției, să scriu proiecte și planificări după model. Am intrat prima oară în clasă îmbrăcată sobru, cu părul strâns și catalogul în mână, ca o armă. Îmi amintesc că nu prea îi vedeam pe copii în clasă – mă uităm din când în când la mine, să verific în reflexia ferestrei, dacă mi-e masca bine lipită de chip, dacă par suficient de "doamnă" sau dacă mă încrunt destul de impresionant.
Nu mai țin minte cât de repede am renunțat la pantofii cu toc, la catalog, la catedra din fața clasei. Știu că am dat toate băncile de perete și am așezat copiii pe jos, în cerc. Atunci i-am văzut pe toți și am uitat de mine. Dacă te conectezi cu adevărat la copii, lucruri miraculoase se întâmplă cu mintea lor. Deschiderea înseamnă creștere și schimb de energie. Dintre toate organele corpului, creierul are cea mai mare nevoie de energie. Ea nu poate veni din crispare, pedepse, amenințare și teme obligatorii. Copiii au nevoie de încredere și pasiune. Restul se întâmplă de la sine.
În peste 20 de ani de catedră am participat la sute de lecții deschise, aparent fantastice: am văzut sute de profesori predând demonstrativ, aruncând în scenariul lecției metode impresionante sau spectaculoase. Dintre aceștia, numai cinci-șase au fost genul de oameni care au uitat de ei, care au trăit autentic alături de copii experiențe reale de învățare. Restul au pus în scenă un show frumos, după carte, spre mulțumirea inspectorilor, dar total ineficient.
-Am avut un profesor de limba română în liceu, un om absolut extraodinar care ne-a spus că școala ideală are pe frontispiciu scris: "Aici nu se știe cine de la cine învață". Am rămas trăsnită de ideea că un profesor ar avea ceva de învățat de la elevii lui. După 16 ani de învățământ, ca elev, firește, aflam că sunt profesori care învață și ei ceva de la elevii lor! Dumneavoastră ce ați învățat de la elevii cu care ați lucrat timp de 18 ani?
-De la copii am învățat că trebuie să pun mâna pe carte și să învăț cine sunt ei. Nu-mi erau suficiente manualele de pedagogie. Am început să citesc despre inteligență și creșterea minții. Am aflat că nicio creștere nu se întâmplă dacă nu e așezată pe emoții pozitive. Am învățat că niciun copil nu e “defect. Că fiecare are ritmul, nevoile și interesele lui. Că numai slujindu-le pe ele poți provoca următorul nivel de evoluție.
Vedeți, în școală am învățat să aplic niște rețete – numite "planuri de lecție". Copiii m-au învățat să le arunc. Mi-au arătat că există o cu totul altă cale: cea a comunicării spontane, a jocului, a tensiunilor cognitive, a fascinației problemelor. Tot de la copii am învățat ca învățarea e un joc. Că implică reguli, strategie, cooperare și mai ales amuzament. Nu sunt radicală. Dar cred că la catedră nu au ce să caute oameni care se agață de manuale, planuri, planificări și exerciții pe bandă. Nici oameni care au obsesia să își disciplineze copiii înainte de a le arăta cât de "wow" e materia pe care pretind că o predau.
-Deși elevii școlii pe care ați înființat-o au rezultate extraordinare (olimpiade naționale, examenul național promovat 100% cu medii peste 8,50), spuneți des că nu credeți în nota 10. Pentru generația noastră nota 10 a fost etalonul, coronița și baremul performanței noastre școlare. Ce s-a întâmplat între timp, de ce nu mai credeți în nota 10?
-Nu cred în nota 10 pentru că ea e concepută să aprecieze numai pasul 1 al evoluției gândirii: adică sarcinile de tipul: aplică, definește, alege, demonstrează, utilizează. M-aș bucura pentru nota 10 dacă ea ar reflecta calitatea altor operații de tipul: analizează, investighează, apreciază, decide, critică, dezbate, imaginează, creează, reorganizează, visează etc.
Nota 10 în România induce și o falsă imagine despre ce înseamnă cu adevărat a fi un om valoros și productiv. Mulți copii pleacă din școli supraestimându-se. Știu copii plecați la studii în lume care mi-au spus că au trebuit să învețe din nou cum se învață când au ajuns acolo.
Mi se pare că suntem blocați la nivelul 1 al jocului gândirii. La nivel de intenție, Ministerul Educației a generat tot felul de documente pretențioase despre cadrul învățării în România – unele copiate cuvânt cu cuvânt din reformele altor țări. Nimeni nu le-a înțeles. Toți predau după stilul în care ei înșiși au crescut și se îndârjesc să ajusteze gândirea copiilor la obișnuințele și limitările lor.
Conducerea școlilor și a inspectoratelor e stabilită politic, sindicatele au tot interesul să prezerve starea de fapt, părinții sunt ținuți departe de deciziile curriculare, conținuturile sunt uniforme în toată țara după principiul "măsurii universale", profesorii sunt aleatoriu numiți de la centru, examenele lor nu dau măsura calității la catedră, iar supapele de supraviețuire sunt meditațiile și traficul de influență. Nici creșterea salariilor, nici dotarea școlilor nu vor produce un salt în gândirea oamenilor de la catedră. Nu zic că nu sunt peste tot în țară și câteva sute de profesori excepționali. Din mâna lor, însă, nu va ieși o masă critică de copii foarte buni care să schimbe viitorul acestei țări.
Citeste mai departe, pe totuldespremame.ro
