O adevărată campanie de descoperire a firmelor care fraudează TVA a luat amploare în ultima vreme. Direcţia Generală de Antifraudă Fiscală (DGAF) investighează marile lanţuri de evaziune, o acţiune legitimă şi necesară, scrie Capital.ro.
Din păcate, metoda de recuperare a taxei este foarte controversată. Practic, este verificat lanţul de tranzacţii, iar, dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, consideră că celelalte firme "ştiau sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia lor, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA", potrivit justificării din procesele verbale. Consecinţa este că inspectorii decid că societatea nu mai poate beneficia de dreptul de deducere a taxei şi blochează conturile, bunurile şi stocurile.
"Procesul-verbal al Antifraudei nu este act administrativ-fiscal şi nu poate fi contestat. Societatea trebuie să aştepte inspecţia fiscală care se încheie cu raport şi decizie de impunere. Doar acestea pot fi contestate. Având în vedere că până la declanşarea inspecţiei pot trece şi doi ani, este evident că nu există acces la justiţie într-un timp rezonabil şi că se poate ajunge la închiderea businessului", explică Ruxandra Jianu, Partner, Biriş Goran Consulting.
Ce invocă Antifrauda?
Procesele verbale se bazează pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), conform căreia firma "ştia sau ar fi trebuit să ştie“ că participă la un mecanism de fraudare şi a Regulamentului nr. 9 al BNR privind spălarea banilor. Însă procesele verbale citează trunchiat din deciziile CJUE, omiţând paragraful în care se arată că vina trebuie dovedită de organele de urmărire penală, şi nu prezumată, aşa cum procedează DGAF.
Situaţia este cel puţin bizară, mai ales că firmele cărora li se impută TVA au făcut verificările cerute de Codul fiscal, adică au ataşat facturilor documentele care atestă că, la data tranzacţiei, furnizorul avea cod valabil de TVA şi nu era în Registrul contribuabililor inactivi. Abordarea inspectorilor poate fi considerată chiar absurdă, din moment ce alte metode de verificare nu numai că nu sunt prevăzute de legislaţie, dar nici nu pot fi întreprinse decât de Fisc. În fond, codul de TVA este acordat firmelor de către Fisc, iar situaţia fiscală completă - declaraţiile, plăţile, balanţa etc. - nu pot fi puse la dispoziţia niciunui terţ, ci, exclusiv, a Fiscului.
Al doilea argument invocat de inspectori, Regulamentul BNR, este destinat instituţiilor financiare, nu oricărei companii comerciale, şi se referă la cunoaşterea clientelei. Or, firmelor controlate li se cere să-şi cunoască furnizorii, nu clienţii.
"Antifrauda nu are prerogativele stabilirii unor creanţe fiscale şi, prin urmare, acel proces-verbal nu constituie titlu de creanţă. Tocmai de aceea, de foarte multe ori, nici nu se mai «ostenesc» să fundamenteze judicios prejudiciul, de exemplu, din perspectiva deductibilităţii TVA. Pe baza acestui proces-verbal apar aproape întotdeauna măsurile asiguratorii în limita a 150% din prejudiciul estimat", spune Alexandru Cristea, Tax Partner, TZ&A Tax.
Măsurile asiguratorii blochează activitatea şi duc, în final, la faliment, consideră specialiştii în fiscalitate. "Nu se poate prezuma vinovăţia fără să ţi se dea posibilitatea să te aperi. Inspectorii presupun că eşti infractor, faci parte dintr-un mecanism de fraudare, or, practic, este imposibil să verifici tot lanţul de furnizori în care pot fi implicate zeci de firme. Tot ce poţi să faci este să vezi dacă are cod de TVA şi nu este declarat inactiv în momentul achiziţiei. Însă inspectorii verifică ultimii cinci ani şi dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, devii, automat, parte a unui mecanism de fraudare. Este un abuz imens", spune Ruxandra Jianu.
