Degringolada era la ea acasă iar prăpastia venea spre noi, sau cel puţin aceasta era senzaţia stranie a majorităţii celor care au trăit acele vremuri.
NemiÅŸcată, România întruchipa un adevăr metafizic: destinul este implacabil, chiar dacă subiectul acestuia a încetat aproape să mai existe. România nu mai exista decât pe hârtie, suveranitatea ei, cea din mintea conducătorului, era negată vehement de toate instanÅ£ele istorice ale momentului. La fel ca un mort al cărui cadavru nu a fost încă găsit, România nu putea avea parte de o înmormântare creÅŸtinească. Dar, în realitate, ea era moartă. Imediat ce sicriul cu steagul tricolor ÅŸi stema comunistă a fost coborât în groapă, după executarea lui Nicolae CeauÅŸescu, s-a simÅ£it nevoia imperioasă a unui nou proiect de Å£ară.
Astăzi, suntem încă în căutarea acelui proiect… Într-un interval de două decenii ÅŸi jumătate, din care măcar primul deceniu nu a fost lipsit de patos revoluÅ£ionar-politic ÅŸi nici de vizionarism, încă nu avem un proiect la care să ne raportăm cu certitudine ÅŸi pe care să-l urmăm coerent. Proiectele geopolitice sunt surogate de proiecte naÅ£ionale. Acest lucru a devenit evident imediat după atât de mult râvnita ÅŸi atât de mult trâmbiÅ£ata integrare euro-atlantică. Åži astăzi, dintr-un reflex firesc, cei care au pus în practică acest proces esenÅ£ialmente tehnic de occidentalizare a României par a fi deranjaÅ£i de rumorile care se aud din ce în ce mai tare în public.
Dar lucrurile trebuie separate cu grijă. Nu există o reală ÅŸi fundamentală critică la adresa celor care au dus România în NATO ÅŸi UE. A nega consensul tacit al populaÅ£iei la adresa aderării la aÅŸa-zisele structuri euroatlantice ar fi nu numai neadevărat, ar fi o dovadă de laÅŸitate ÅŸi perversiune intelectuală. CâÅ£i dintre cei care critică acum această aderare au făcut-o înainte de parafarea ei oficială? Dar, dincolo de acel consens, constatăm acum că înÅŸiÅŸi cei care au condus procesul aderării sunt nemulÅ£umiÅ£i de consecinÅ£ele faptului în sine. Nimic mai normal. Ar fi straniu dacă aceÅŸti oameni nu ar sesiza dificultăţile post-aderare ÅŸi s-ar mulÅ£umi cu tihna facilă de după integrare.
Lăsând la o parte discuÅ£ia tehnică ÅŸi geopolitică asupra aderării, accentuăm faptul că actualmente nu avem un proiect de Å£ară. Căutăm să definim înainte de orice ce anume ar putea reprezenta acel proiect. Similitudinea cu domeniul geopolitic, de care am vorbit mai sus, ne invită să căutăm proiectul naÅ£ional în aria elementelor de care am fost lipsiÅ£i în ultimul sfert de veac. Proiectul de Å£ară este sau ar trebui să fie în primul rând expresia unei nevoi spirituale. O nevoie spirituală se naÅŸte, evident, dintr-o carenţă. Dar nu dintr-o carenţă naturală, constitutivă, ci dintr-o carenţă de expresie istorică. România este, probabil, Å£ara care a pierdut cea mai mare altitudine spirituală după 1989. Lucrul acesta se explică prin maxima înălÅ£ime morală pe care Å£ara noastră a cunoscut-o în timpul revoluÅ£iei ÅŸi imediat după aceea. Pentru a înÅ£elege ce s-a petrecut atunci, ar trebui să ne amintim de cerinÅ£a pe care Platon o formula expres în legătură cu ideea de unitate a cetăţii: nicio cetate nu este unitară, spunea el (iar unitatea era esenÅ£ială pentru construcÅ£ia cetăţii ideale), dacă oamenii ei nu simt la felevenimentele prin care trec: cele tragice ca tragice, negative, cele pozitive, bucuriile, ca bucurii. România de atunci era idealul cetăţii unitare. Astăzi, românii sunt mai mult decât dezbinaÅ£i. Ei nu mai con-simt, adică nu mai simt la fel evenimentele care se petrec cu ei. De aceea, pentru a avea un proiect de Å£ară care să poată fi pus în practică, e nevoie de o regăsire a acelei unităţi ideale de la care am plecat în 1989. În afara unei astfel de stări de spirit, toate celelalte elemente sunt sortite eÅŸecului. Proiectele parÅ£iale vor fi de aici înainte poate multe (deÅŸi, în afara unei stări de relativă unitate spirituală, lucru interesant, proiectele mor parcă înainte de a apărea la lumina zilei). Ceea ce naÅŸte un proiect de Å£ară este unitatea anterioară, unitatea spirituală a unui popor. Ea este o precondiÅ£ie pentru apariÅ£ia oricărui proiect de anvergură naÅ£ională. Nu întotdeauna proiectele geopolitice de succes sunt urmate de realizări pe măsura acelui succes. România Mare a fost un succes geopolitic, urmat imediat de un dezastru la fel de impozant… Am putea spune chiar că, uneori, succesul geopolitic nu atrage după sine un proiect naÅ£ional viabil. Cazul Rusiei de după 1989, cea pe care SoljeniÅ£în o sfătuia să cedeze pe plan geopolitic pentru a se regăsi în plan spiritual, este grăitor. Iar succesul geopolitic de până acum al lui Vladimir Putin s-ar putea să înceteze brusc sau să fie urmat de o prăbuÅŸire interioară a Rusiei care nu putea fi prevăzută după semnele exterioare ale puterii sale consolidate.
Din păcate, toate sau aproape toate elementele concrete ale vieÅ£ii sociale actuale se opun acestui scenariu benefic, apariÅ£iei unui adevărat proiect de Å£ară pentru România. El nu este posibil în afara unui idealism care a dispărut aproape complet din peisajul naÅ£ional actual. Mai mult, în ciuda unor semne de revenire, pragmatismul a înlocuit aproape peste tot relaÅ£iile fireÅŸti, tradiÅ£ionale, dintre oameni. O societate ca cea românească nu poate fi însă condusă în afara unui idealism tradiÅ£ional. Acesta aÅŸteaptă nu un proiect raÅ£ional, nu o nouă constituÅ£ie, nici un sistem de partide mai performant(e), ci un cadru general al vieÅ£ii naÅ£ionale care să răspundă unei nevoi spirituale adânci. În acest cadru poate apărea, la un moment dat, un conducător. Acesta ar putea întruchipa un proiect adecvat, iar consensul (termenul iliescian nu trebuie subestimat la nivelul metapolitic românesc) se va organiza de la sine în jurul lui. Cu condiÅ£ia ca pragmatismul devastator actual să fie înfruntat, aceste ipoteze nu sunt fantasmagorice, dimpotrivă. Dar lupta cu pragmatismul inerent cadrului actual economic ÅŸi geopolitic este mai dificilă decât pare. Nicio instituÅ£ie, niciun program, nicio putere exterioară nu sunt avizate să ne conducă pe acest drum. Singura realitate (transcendentă) care ne poate ghida este tradiÅ£ia românească ÅŸi cadrul firesc al vieÅ£ii religioase naÅ£ionale. Aici, în jurul acestui focar de spiritualitate se poate naÅŸte la un moment dat acel element de coagulare din care să rezulte un bun proiect românesc de viaţă socială. Proiectul de Å£ară românesc are nevoie de oglinda tradiÅ£iei pentru a-ÅŸi revedea chipul.
Cristi Pantelimon, Active News
