În prima oră de fizică de după vacanța de iarnă, puștii de la clasa a VI-a A de la Școala "Vasile Cristoforeanu" din Râmnicu Sărat zumzăie, târâie scaune pe parchet și își mută cărțile de pe bănci, ca să facă loc instrumentelor de lucru. Sunt grupați în echipe.
Unii trebuie să rostogolească bile de diferite mărimi și greutăți pe un plan înclinat și apoi pe diferite suprafețe (pe bancă, pe hârtie creponată sau șmirghel) și să observe care bilă se deplasează cu viteză mai mare și care e mai greu de oprit. Alții pun câteva monede pe un carton subțire, deasupra unui pahar din sticlă, trag cartonul și trebuie să analizeze ce se întâmplă cu monedele și de ce.
Un alt grup așază pe un carton, la marginea băncii, greutăți de 100, 50 și respectiv 25 de grame și trage cartonul. În acelaşi timp, profesoara Diana Coman scrie pe tablă titlul noii lecții: "Inerția". Le spune că vor trebui să găsească răspunsul la întrebarea: "De ce iese praful atunci când mama bate covoarele?".
După 15-20 de minute de experimente, răspunsul și definiția noului concept se nasc din observațiile lor: monedele cad în pahar, greutățile rămân pe bancă, iar elevii sunt cei care scriu explicația pe tablă: "Inerția este proprietatea corpurilor de a nu-și modifica starea de mișcare sau repaus dacă asupra lor nu acționează alte forțe".
Metoda aceasta de predare se numește "învățare prin investigație" și constituie norma de predare a fizicii încă din anii 2000 în Polonia și Germania. Deși are rezultate dovedite, în România puțin peste 20 la sută din profesorii de fizică de gimnaziu și liceu au fost formați să predea în acest fel. Pentru că nu e o metodă obligatorie, nu se știe câți o folosesc la clasă.
***
Diana Coman are 41 de ani şi e în al nouăsprezecelea an la catedră. Din 1999 predă la Școala "Vasile Cristoforeanu", una dintre cele cinci școli din Râmnicu Sărat. A știut dintotdeauna că se va face profesoară (mama ei a predat franceza, iar tatăl – mecanisme agricole).
În școala generală fizica i-a fost predată numai cu creta pe tablă (experimente făcea doar pentru pregătirea olimpiadelor, pe atunci experimentul era obligatoriu şi la fazele pe judeţ, acum e doar la națională). "În liceu, deși eram singura clasă de mate-fizică din oraș și se găseau materiale de lucru în laborator, la oră nu le-am folosit niciodată. Ne jucam cu ele în pauze", spune Coman. A descoperit însă plăcerea și utilitatea experimentelor la Facultatea de Fizică, pe care a urmat-o în limba franceză la Universitatea din București. Le-a aplicat și la clasă, încă din primii ani de catedră.
În 2013, când a aflat de la inspectoarea de fizică a județului Buzău că există un curs interesant pentru profesorii de fizică, şi-a făcut dosarul de înscriere pe loc. Acesta a presupus atât o parte de autocunoaștere pentru profesor, cât şi construcția propriu-zisă a unei ore: ce sarcini și fișe de lucru să dea elevilor, cum să îi testeze și să îi învețe să țină un jurnal de reflecție în care să-și autoevalueze gradul de implicare și stilul de lucru oră de oră.
"Nu mai eram dinozaurii ăia de pe vremuri, care pictau ecuații pe tablă, făceam și noi experimente", spune Coman, "dar le făceam haotic. Cursul mi le-a organizat și m-a făcut conștientă de ele, când să le folosesc și cum". Citeste mai departe, pe decatorevista.ro...
