În spatele discreÅ£iei ÅŸi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde unul dintre marii profesioniÅŸti ai României. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă ÅŸi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă. Doctor în medicină, profesor ÅŸi iniÅ£iator al secÅ£iei de Resocializare din cadrul spitalului "Al. Obregia" din BucureÅŸti, Aurel Romila este ÅŸi autorul unei "Psihiatrii" ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători.
 
- Domnule doctor, aÅ£i putea da o definiÅ£ie su­fle­tului?

- Sufletul e o noÅ£iune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet ÅŸi psihic. Psihiatriei îi con­vine noÅ£iunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconÅŸtient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) ÅŸi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul ÅŸi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susÅ£inut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă "Bine, dar ce este ego-ul?" Răspunsul e acelaÅŸi ca în cazul întrebării "Ce este Dumnezeu?" Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.


"PopulaÅ£ia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaÅ£i) ÅŸi oprimaÅ£i (depresivi)"

- În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creÅŸtere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraÅ£i psihic?

- Dacă socoÅ£i societatea ca o fracÅ£ie, atunci o să observi la mijloc un strat subÅ£ire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puÅ£ini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus ÅŸi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaÅ£ie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaÅ£i, care au ocupat toate posturile-cheie în Å£ară. De aia nu avem sănătate mentală în Å£ara asta, că populaÅ£ia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaÅ£i) ÅŸi oprimaÅ£i (depre­sivi). Ä‚sta e un adevărat război social, dar cine recu­noaÅŸte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecÅ£ia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice ÅŸi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanÅ£a între ceea ce am putea deveni ÅŸi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează niÅŸte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaÅ£i la ratare de niÅŸte psihopaÅ£i. Åži asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câÅ£i oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naÅ£i din societate de niÅŸte nimicuri, de niÅŸte ano­nimi? Dacă vii ÅŸi le vorbeÅŸti oamenilor de norma­li­tate, bun simÅ£, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broÅŸuri. PerformanÅ£a se măsoară azi doar în putere, bani ÅŸi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici graniÅ£ele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? AÅ£i văzut Eurovisionul ÅŸi femeia cu barbă? AÅ£i văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru ÅŸi armo­nie în­tre cunoaÅŸtere, afectivitate, inteligenţă ÅŸi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde ÅŸi apare boala sau su­ferinÅ£a. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiÅ£i, o societate care ÅŸi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr ÅŸi dreptate. Åži mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!


"Despre Dumnezeu e mai bine să taci!"

- CredinÅ£a în Dumnezeu e ÅŸi ea parte din ecuaÅ£ia normalităţii?

- E fundamental să pleci de la premisa existenÅ£ei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiÅ£i, în care dacă rosteÅŸti numele lui Dumnezeu, se ridică toÅ£i împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaÅ£ia omului! Dar credinÅ£a e o for­Å£Äƒ extraordinară, care te înalţă. Ce l-a Å£inut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinÅ£a? Dar nu mă pu­neÅ£i să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-ÅŸi pierd înÅ£ele­sul. La fel cum nu spui toată ziua "bună ziua", "te iu­besc!", că se banalizează, ÅŸi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

- TotuÅŸi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienÅ£ii cre­din­cioÅŸi?

- S-a dovedit deja în urma unor experienÅ£e ÅŸi teze fă­cute la Voila ÅŸi la PiteÅŸti, ca să vorbim numai de Å£ara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi liniÅŸteÅŸte enorm de mult pe pacienÅ£i, îi face mai cooperanÅ£i, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinÅ£a e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienÅ£ii mei necre­dincioÅŸi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi ÅŸi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi ÅŸi există, câÅŸtigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenÅ£i când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă ÅŸi-a neglijat trei ani de zile soÅ£ul, nu s-a atins de el, fiind dedicată pos­tului, mai abitir ca măicuÅ£ele de la mânăstire. Alteia i s-a părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia ÅŸi ÅŸi-a dat toate hainele pe care le avea. AÅ£i auzit, probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a che­mat să-l examineze. Åži ce a descoperit? Că avea si­filis nervos, care dă halucinaÅ£ii. AceÅŸti oameni tre­buie ajutaÅ£i să-ÅŸi regăsească echilibrul. Să nu mă înÅ£e­legeÅ£i greÅŸit, nu exclud posibilitatea unor revelaÅ£ii divine. Eu însumi am avut revelaÅ£ia credinÅ£ei, văzând un tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Re­prezenta o madonă de o frumuseÅ£e neomenească, de o puritate a culorilor ca­re m-a făcut să cred de­finitiv în Maica Domnului. Însă revelaÅ£iile adevărate, legă­turile fine, superioare, nu sunt concrete.


"Cât timp vom fi liberi, merită să trăim"

- Domnule doctor, sun­teÅ£i mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceÅ£i să nu vă lăsaÅ£i contaminat de nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din india­nis­tică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din me­ditaÅ£ie, tot felul de învă­Å£Äƒturi care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aÅ£i putea numi fericire. Însă eu nu-i spun aÅŸa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei ÅŸtiu că vin obosit de la clinică ÅŸi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenÅ£ial. EsenÅ£ial e că mă retrag la ale mele. Care sunt ele? SoluÅ£ia mea e eclec­tică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea, lectura, muzica...

- Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocu­noaÅŸ­tere. Ea cere răb­dare, o simfonie nu se în­Å£elege din pri­ma, dar pâ­nă la urmă e o for­mă de iniÅ£iere. Pui un disc ÅŸi din­tr-o dată te simÅ£i mai puÅ£in sin­gur, muzica te poartă ÅŸi te invită să priveÅŸti înlăuntrul tău. Åži ce găseÅŸti acolo? Melan­coliile lui Chopin, fră­mântările lui Beethoven, transpa­renÅ£a lui Mozart, gra­vitatea lui Bach, care scot la suprafaţă pro­priile tale angoase, spaime, neliniÅŸti, bucu­­rii. Retrăindu-le, te cureÅ£i, te liniÅŸteÅŸti ÅŸi te echi­li­­brezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte de a se naÅŸ­te copiii mei, aveam deja pian în casă ÅŸi toate co­lecÅ£iile muzicale. Au făcut amândoi muzică, n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzi­cian ÅŸi el, conduce "So­cie­tatea Bach". Chiar acum o săptămână, a­mân­doi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Vă simÅ£iÅ£i împli­nit după atâÅ£ia ani de ca­rieră? AÅ£i găsit în psi­hiatrie o cale de înÅ£ele­gere a lumii?

- Nu. "Împlinire", "fericire" sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noÅ£iuni pe care nu le pot ad­mite integral, nu le înÅ£eleg încă la modul profund, sincer o spun. AÅŸa cum nu înÅ£eleg moar­tea sau sensul vieÅ£ii. Nu am răspunsuri la marile întrebări ale exis­tenÅ£ei. Poate tocmai de aceea am preÅ£uit mai mult în­trebările. Mai presus de teologi ÅŸi de artiÅŸti i-am so­cotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieÅ£ii mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, me­di­cina? Sunt ÅŸi tratatele medicale pe undeva, pe-aco­lo, dar bi­blioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în ori­gi­nal, fiind convins că toate traducerile mă "tra­duc". Des­pre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la "Bellu" de oameni mari. Nu mă intere­sează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă in­formez tot timpul online, citesc reviste, particip la congrese. AÅŸ putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai pot auzi! Dar nu se poate aÅŸa, informaÅ£ia nu ră­mâne veÅŸnic aceeaÅŸi, totul se schimbă, trebuie să lupÅ£i pentru fiecare condiÅ£ie, să o atingi ÅŸi să lupÅ£i apoi ia­răşi, ca să o depăşeÅŸti. Mintea ÅŸi inima trebuie antre­nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recu­cerite permanent, nu sunt o ÅŸtampilă valabilă veÅŸnic.

- Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­Å£u­ieÅŸte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun ÅŸi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaÅŸi întrebare. Dvs. ce aÅ£i alege?

- Sunt totuÅŸi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preÅ£uiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

Materila complet în Formula AS

CITEȘTE ȘI: "Încă o instituție solicită atribuirea numelui Academicianului Leon Dănăilă!"