"Colindăm centrul vechi al Botoşaniului, pe care eu îl văd cum este dar îl ştiu şi cum a fost, iar într-un magazin vechi comunist dăm de o dugheană pe care scrie: REPARAŢII OCHELARI. Decor comunist, din anii ’70, proaspăt renovat cu nişte postere din anii ’80, populat cu un moşulică ochelarist la rândul lui, tot ce poate fi mai şleampăt şi mai antediluvian".

În urmă cu vreo patru ani Ştefan al meu a rupt o pereche de ochelari. Ai mei. De fapt, a scos şi a pierdut şurubul care prindea unul din braţele ochelarilor. M-am dus cu scula la firma de unde-i cumpărasem, să pună un şurub nou. Experta sexy a luat cele două bucăţi, le-a îmbucat de probă în aer şi mi-a explicat: nu se poate. Păi, de ce, zic eu?, că e doar un şurub. Da, dar nu avem aşa ceva, pentru că rama nu se mai fabrică, trebuie altă ramă. Pentru un şurub? Pentru un şurub, îmi răspunde experta sexy. Bun, zic comutând pe strategia de minimizare a dezastrului, cel puţin păstrăm lentilele. Nu se poate, zice. Păi, de ce? nu-s bune? zic. Ba da, răspunde experta sexy, dar nu se potrivesc, sunt făcute special pentru rama veche.

Peste vreo două săptămâni, Ştefan al meu, avea patru ani pe vremea aceea, mai rupe o ramă de ochelari. Ai Deliei. Tot şurubul. Tot: nu se poate repara, nu se pot recupera lentilele. Experta sexy dixit. Era prin preajma Crăciunului, când Ilieştii întreprind migraţia de iarnă spre Moldova mamă. Şi tată. La impresionantul spectacol al maşinii pline cu arme şi bagaje se adaugă o pereche de ochelari de damă nefuncţionali. Colindăm centrul vechi al Botoşaniului, pe care eu îl văd cum este dar îl ştiu şi cum a fost, iar într-un magazin vechi comunist dăm de o dugheană pe care scrie: REPARAŢII OCHELARI. Decor comunist, din anii ’70, proaspăt renovat cu nişte postere din anii ’80, populat cu un moşulică ochelarist la rândul lui, tot ce poate fi mai şleampăt şi mai antediluvian.

Se poate repara rama asta? Se uită, o întoarce pe toate părţile, apoi spune: Da. Mă ia cu palpitaţii, moşulică cel nesexy şi expirat sigur nu s-a prins că-i vorba despre o capcană. Când să vin să-i iau, adaug cu o voce albă ca hârtia de imprimantă, 80 grame pe metrul pătrat. Staţi acolo jos, şi-mi indică o canapea, în cinci minute vă dau ochelarii înapoi. Undeva trebuie să fie un truc, îmi spun, sigur mă cocoşează la bani. Mă mângâi gândindu-mă că oricum o ramă cu tot cu lentile costă măcar 6-700 lei, tot ies în câştig. După vreo câteva minute ne cheamă. E bine, totul e cum a fost. Cât ne face? 10 lei, zice. Avem timp. Are timp. Povestim o jumătate bună de ceas.

Da, face bani. Câştigă cât nu i-ar da niciun patron. Plus că e la pensie. Nevastă-sa îi ia toţi banii, dar îi rămân şi lui suficienţi cât să nu-i ceară niciodată. Joacă şah în parc după program. Nepoţii sunt mari. A încercat să-l înveţe pe unul meserie, nu s-a prins, după o lună a plecat în Spania. Vindea rame, nu voia să repare. Câştiga mai mult din adaosul la o ramă şi din montaj, nu trebuia să-şi bată capul. Lui nu-i place aşa, el nu jefuieşte oamenii. E greu pentru toată lumea, el nu vrea să profite. Bani sunt destui, omenia lipseşte. Îi strâng mâna. Îi dau mai mult decât îmi cere. Nu vrea. Insist. Nu-l interesează.

Genul acesta de întâmplare, cu aplicaţii diferite (maşină, instalaţii sanitare, gresie pe hol etc.) l-am mai păţit de câteva ori. Citeste integral textul pe blogul lui Radu Iliescu...