Åži a alergat toată dimineaÅ£a după o cămilă. La prânz însă, când s-a uitat din nou la umbra sa, vulpoiul s-a resemnat: "Mă voi mulÅ£umi ÅŸi cu un ÅŸoarece".
Chiar dacă Khalil Gibran vorbeÈ™te despre animale, cu siguranță el se referă la noi, oamenii. HaideÈ›i să recunoaÈ™tem că avem momente de trufie maximă când ne vedem mari È™i tari, precum propria umbră în soarele dimineÈ›ii. După asta vine momentul adevărului, adică miezul zilei, sau momentele È™i împrejurările în care ne dăm seama de ceea ce putem cu adevărat.
Gibran vorbeÅŸte de fapt despre smerenie. Omul smerit este realist, pe când orgoliosul crede în umbre.
AÈ™adar umbra este, pe de o parte, ceea ce se opune luminii, iar pe de alta este însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale ÅŸi schimbătoare. Dacă zăreÈ™ti cumva un uriaÈ™ priveÈ™te mai întâi poziÈ›ia soarelui È™i vezi dacă uriaÈ™ul nu este umbra unui pitic.
De aceea este bine ca omul să se judece pe sine sub soarele arzător al amiezei, când umbra este aproape inexistentă. Spun asta pentru că "trufia este cea care transformă îngerii în diavoli, iar umilinÈ›a e cea care-i face pe oameni îngeri" (Sf. Augustin).
Baruch Spinoza defineÅŸte orgoliul/trufia drept "plăcerea care se naÅŸte din pricină că omul se apreciază pe sine însuÅŸi mai mult decît trebuie", iar Voltaire ca "o lăcomie bolnăvicioasă de laudă".
Orgoliul, împreună cu formele sale particulare de manifestare, aroganÅ£a ÅŸi mîndria, reprezintă unul din cele mai puternice defecte umane: "Mândria atârnă în balanţă tot atât cât toate mizeriile noastre luate la un loc" (Blaise Pascal).
Închei printr-un frumos joc de cuvinte de prin Ardeal care spune totul despre omul "plin de el" sau omul gen "totul este al tău":
"Nu te-ntinde broască-n tău
Că nu-i tăul tăt al tău"
Să fiÈ›i buni È™i înÈ›elepÈ›i !
(M. Cooper)
