Gânditorul Khalil Gibran ne spune într-una din cărțile sale o povestioară despre un vulpoi care, văzându-și într-o dimineață umbra imensă proiectată pe pământ de soarele care tocmai răsărea, și-a zis: "Astăzi voi mânca o cămilă".

Şi a alergat toată dimineaţa după o cămilă. La prânz însă, când s-a uitat din nou la umbra sa, vulpoiul s-a resemnat: "Mă voi mulţumi şi cu un şoarece".

Chiar dacă  Khalil Gibran vorbește despre animale, cu siguranță el se referă  la noi, oamenii. Haideți  să recunoaștem că avem momente de trufie maximă când ne vedem mari și tari, precum propria umbră în soarele dimineții. După asta vine momentul adevărului, adică miezul zilei, sau  momentele și împrejurările în care ne dăm seama de ceea ce putem cu adevărat.

Gibran vorbeşte de fapt despre smerenie. Omul smerit este realist, pe când orgoliosul crede în umbre.

Așadar umbra este, pe de o parte, ceea ce se opune luminii, iar pe de alta este însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare. Dacă zărești cumva un uriaș privește mai întâi poziția soarelui și vezi dacă uriașul nu este umbra unui pitic.
De aceea este bine ca omul să se judece pe sine sub soarele arzător al amiezei, când umbra este aproape inexistentă. Spun asta pentru că "trufia este cea care transformă îngerii în diavoli, iar umilința e cea care-i face pe oameni îngeri" (Sf. Augustin).

Baruch Spinoza defineşte orgoliul/trufia drept "plăcerea care se naşte din pricină că omul se apreciază pe sine însuşi mai mult decît trebuie", iar Voltaire ca "o lăcomie bolnăvicioasă de laudă".

Orgoliul, împreună cu formele sale particulare de manifestare, aroganţa şi mîndria, reprezintă unul din cele mai puternice defecte umane: "Mândria atârnă în balanţă tot atât cât toate mizeriile noastre luate la un loc" (Blaise Pascal).

Închei printr-un frumos joc de cuvinte de prin Ardeal care spune totul despre omul "plin de el" sau omul gen "totul este al tău":

"Nu te-ntinde broască-n  tău
 Că nu-i tăul tăt al tău"
Să fiți buni și înțelepți !

(M. Cooper)