Alina și Florin au ajuns în Italia la câteva luni distanță unul de celălalt, lăsând în urmă Botoșaniul natal și o situație fără niciun fel de perspectivă. Au muncit să-și facă un viitor, spun acum, 15 ani mai târziu. Și-au petrecut ultimele luni ale anului 2021 în așteptarea deciziei tribunalului Sibiu de a le încredința spre adopție două fetițe, surori, de patru, respectiv șase ani.
Când soții Nechifor au început procesul pentru a obține „atestatul de părinți adoptatori”, una dintre ele nu venise încă pe lume. La începutul lui 2017, Alina și Florin aplicau în Italia – devenită de 15 ani țara lor de adopție – pentru ceea ce, în limbaj instituțional, se cheamă evaluarea garanțiilor morale și materiale ale persoanelor care vor să înfieze copii. Patru ani mai târziu, după un drum dificil marcat cu obstacole birocratice, dar și cu o piedică serioasă în perioada de lockdown, familia Nechifor e pe punctul de a se mări. Sau de a se întregi, spune emoționată Alina, asistentă medicală în San Severino Marche, un orășel aflat la 50 de kilometri de Ancona.
Când au plecat din România, ea și soțul ei, erau foarte tineri și ceva mai curajoși, își amintește asistenta.
„Poate că au existat momente de îndoială, poate că am întâlnit într-o zi un funcționar plictisit sau mai puțin disponibil, dar speranța n-am abandonat-o niciodată. O vreme am lucrat la obstetrică-ginecologie. Ca asistentă mergeam și în sala de naștere. Mamele spuneau, chiar și după 48 de ore de travaliu, că parcă nu li s-a părut că a trecut atât de mult. Uitau de toate când își luau copiii în brațe. Așa și la noi, le uiți pe toate, pe cuvânt.
A trebuit să facem atât de multe, uneori mi s-a părut nedrept. Uneori se face întuneric și nu mai vezi luminița de la capătul tunelului. Dar dacă ești consecvent, o să vezi până la urmă luminița și nu te abați de la drum, indiferent pe ce cale mergi. Alții-s ok să încerce să devină părinți pe cale medicală. Nu e important cum. Important e că, dacă ai ales un drum, trebuie să mergi până la capăt , trebuie să lupți”, spune Alina pentru PressOne.
Când au început demersurile pentru adopție au venit la Botoșani și s-au adresat Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. E punctul de plecare în cazul adopțiilor naționale, DGASPC-ul unde își are domiciliul familia adoptatoare: aici primești toate informațiile și depui actele de care e nevoie.
La DGASPC Botoșani ușa li s-a închis rapid. Familia Nechifor avea domiciliul stabil în San Severino Marche, Italia. Pentru a putea înscrie cererea pentru obținerea atestatului pentru adopție ar fi trebuit ca în ultimele șase luni anterioare depunerii să fi locuit „efectiv și continuu” pe teritoriul României. „neexistând absențe temporare care cumulat să depășească 3 luni”. Mai mult, ar fi fost nevoie să adauge la dosar și o copie după titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosință al unei locuințe în România. Nu era cazul, viața lor era cu totul în Italia. Dacă și-ar fi permis, prin absurd, să-și ia 6 luni liber de la serviciu, tot n-ar fi avut o proprietate în România. Varianta sugerată de instituția din țară a fost să meargă pe adopție internațională. Asta presupunea ca soții Nechifor să aplice în Italia pentru atestat și apoi să ceară adopția unor copii din România și tot procesul să fie intermediat de o organizație italiană specializată în adopții internaționale și autorizată de partea românească (ANDPDCA, adică Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții).
Povestea continuă pe PressOne.