Noi, românii moderni, suntem oricând dispuşi să pedepsim prin râs, dar numai atât. De parcă această " hăhăială " naţională care condamnă vicii mai mult sau mai puţin grave ar fi de ajuns. În fapt, nu face decât să-i facă mai simpatici pe autorii faptelor reprobabile, iar pe noi, cei care ne hăhăim fatalist, ne ajută să credem că n-am fost şi nu vom fi niciodată condamnabili.

Cred că una din problemele noastre reale ca popor este un fel de sindrom Caragiale pe care naţia pare a-l fi îmbrăţişat cu succes şi la umbra căruia lâncezim fatalist, anesteziaţi moral. Personajele lui Caragiale sunt profund imorale, ambivalente.

Pristanda impune cu succes numărătoarea dublă în favoarea stăpânilor, Caţavencu e în stare să facă şi să desfacă alianţe cu oricine, ba mai mult, linge unde a scuipat în speranţa unui viitor în care zarurile să cadă mai fast, Agamiţă Dandanache propune şantajul etern, coana Joiţica face un joc amoros dublu fără să-şi pună vreun moment problema adulterului, Trahanache e prea senil ca să mai fie moral, Tipătescu e junele orgolios prea orbit de putere ca să fie deranjat de un triunghi amoros promiscuu.

Este numai geniul lui Caragiale acela care face toate personajele astea simpatice. De fiecare dată când citim sau privim spectacolele sale, râdem de aceste personaje, apoi ne mulţumim să ridicăm în slăvi "actualitatea" scrierii lui Nenea Iancu. Nici prin cap nu ne trece să condamnăm vreodată aceste vicii. Râsul este de ajuns. Este pedeapsa capitală. Hazul de necaz e condamnarea definitivă pe care noi ne-am însuşit-o mai presus de situaţiile şi personajele lui nenea Iancu.
Noi am făcut din "hăhăială" apoteoza condamnării morale şi, mai mult decât atât, un fel de scut, o împrejmuire care ne scoate pe fiecare dintre noi în afara jocului murdar.

Noi, românii moderni, suntem oricând dispuşi să pedepsim prin râs, dar numai atât. De parcă această " hăhăială " naţională care condamnă vicii mai mult sau mai puţin grave ar fi de ajuns. În fapt, nu face decât să-i facă mai simpatici pe autorii faptelor reprobabile, iar pe noi, cei care ne hăhăim fatalist, ne ajută să credem că n-am fost şi nu vom fi niciodată condamnabili. Căci râzând, noi ne constituim într-un fel de instanţă superioară, blajină şi condescendentă care nu mai are timp să observe că proferează acelaşi tip de rău. Râsul ne oferă doar iluzia excentricităţii noastre morale. De fapt, suntem la fel cu cei de care râdem tocmai pentru că nu-i pedepsim.

Anii post revoluţionari au născut tot felul de astfel de personaje care mai de care mai pitoreşti. Foşti securişti ajunşi în funcţii de conducere, bancheri fantomatici, politicieni mizerabili care fură cu zâmbetul fermecător pe buze, afacerişti ai statului, doamne de o calitate îndoielnică poleite cu lux la braţul unor ţărani îmbogăţiţi peste noapte, mitocani transformaţi în invitaţi de onoare ai show-urilor tv, miliardari de plastic, moguli securişti, târfe prospere, jurnalişti decăzuţi, ziarişti fără ziare, profeţi de ocazie, investitori fără investiţii, oameni de afaceri, diverşi trepăduşi.

Toţi au în comun un traseu dubios printre jloanele statului şi afaceri cu bani publici. Unicul scop: banul şi puterea fără niciun fel de preocupare faţă de cei care plătesc taxe. Faţă de umilul cetăţean spectator. Praful şi mizeria în spatele cărora aceste personaje odioase care par să fi revalorizat şi monopolizat România, praful şi mizeria în spatele cărora scheme simple de prăduială se desfăşoară neîntrerupte de nimic, au fost ridicate de hohotele noastre de râs.

La adăpostul umorului ca formă de izolare a "mizerabililor" ei n-au făcut nimic altceva decât să-şi vadă de drum. Hăhăiala nu i-a împiedicat de la nimic, ba mai mult i-a făcut simpatici şi cunoscuţi. Românul vrea să râdă. "Să-i dăm atunci românului prilej de râs" au urlat televiziunile în cor. Grupurile de umor s-au năpustit asupra genului: scenete cu personajele momentului. De parcă nimic altceva n-ar mai fi putut să ne smulgă vreun zâmbet. Caricatura nu a făcut decât să dea amploare personajelor reale. Căci prin definiţie caricatura este îngroşarea prin tuşe a defectelor unui personaj consacrat. Mizerabilii noştri, însă, n-au valoare intrinsecă. Hăhăiala noastră îi face întâi caricaturi pentru că mai apoi să-i transforme în personaje credibile. Este exact drumul invers.

Ca un exemplu, Mircea Geoană riscă să devină un personaj simpatic, demn de mila noastră superioară, deloc condamnabil, care prin numărul de bancuri apărute pe seama lui are mari şanse la o viitoare candidatură. E doar un exemplu.

Ce presupune schimbarea? Şi ce ar putea să ne aducă ea? Schimbarea ar însemna pentru început să nu mai râdem de ei. Să nu-i mai confirmăm prin râs. Să salvăm acest tip de energie pe care o eliminăm râzând. Să nu-i mai hrănim cu hohotele noastre de râs. Ar fi un prim pas. O răceală seacă ar trebui să fie tot ce le oferim acestor "modele mizerabile". Să nu-i mai folosim pe post de bancuri şi să nu mai condamnăm prin râs devierile lor comportamentale şi viciile.

Să nu mai râdem de hoţie, mitocănie, arivism, duplicitate, minciună, demagogie, şmecherie, falsitate, prost gust, incultură. Să nu le mai dăm votul prin râs. Să nu-i mai validăm. În primă fază, această atitudine s-ar putea să nu aducă nicio schimbare. Dar în absenţa râsetelor noastre se va lăsa tăcerea. Şi în tăcere, vocile celor care au curajul să-i condamne pe cei care ne fură banii, demnitatea şi valorile s-ar putea să se facă auzite.

Fără râsetele noastre se vor auzi doar răgetele lor, dar şi vocile celor care vor să-i pedepsească cu adevărat. Marea hăhăială a la Caragiale trebuie să se oprească. Râzând de ei râdem de noi, ba mai mult, devenim apărătorii lor.

Se spune că umorul te ajută să treci mai uşor peste momentele dificile. Dacă o să râdem pentru eternintate vom "înveşnici" momentul dificil prin care trecem. Râsetele noastre nu trebuie să mai ascundă şi să hrănească monştri şi moravuri. E de ajuns. Şi nu e greu. Putem să începem prin a fi serioşi în ceea ce-i priveşte pe mizerabilii zilelor noastre. Ăsta e un lucru pe care putem să-l facem fiecare dintre noi.

Pentru cei care vor să râdă cu orice preţ există Stan şi Bran, Buster Keaton, Charlie Chaplin, Benny Hill, Fernandel, Jerry Seinfeld, Jay Leno, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Chevy Chase, Louis de Funes, Birlic şi lista poate fi completată de fiecare dintre voi.

Pe această listă însă nu trebuie să se regăsească reprezentanţii mizeriei zilelor noastre. Pentru că asta nu mai e şi nu mai trebuie să fie de râs.

Caragiale a scris câteva piese de teatru condamnând cu umor viciile morale ale epocii lui. Noi am transformat lectura acestor piese în strategie de supravieţuire prin râs. Nu a funcţionat. Ba mai mult, a dat naştere unor monştri. Poate că ar trebui să încercăm şi altfel.

Tudor Chirila