Deunăzi, când îmi făceam rondul pe FB, am dat peste o postare de genul: "El a-mi dă mie mie…" unde forma la dativ a pronumelui "îmi" era pur şi simplu măcelărită și tăiată de o biată cratimă, iar litera "î" era înlocuită cu litera "a". WOW! Mai înţeleg mici şi banale typo, sau chiar unele dezacorduri gramaticale, dar să pui cu de la sine putere o cratimă în inima unui biet pronume la dativ, mi se pare o imbecilitate și o stupiditate de neiertat. Citind acest afront adus limbii române, retina mea s-a simţit asaltată şi creierul meu a reacţionat în consecinţă, trăgând-o de mânecă pe cetăţeanca plecată pe tărâmuri australiene și apostrofând-o puţin, vizavi de această crasă eroare gramaticală.
Bineînţeles că analfabeta în cauză a reacţionat violent spunându-mi: "I dont need your damn Romanian spelling!". I-am spus că nici măcar nu era vorba de un "spelling", ci de o greşeală majoră gramaticală. Duduia în cauză s-a şifonat și imediat m-a şters de la "friends" şi a dispărut în eter. Îmi făcuse o favoare pentru că deja eram setat să-i dau eu însumi "delete". M-am uitat puţin la profilul ei și am dat peste un blog în care înşira 30 de motive pentru care îi era rușine că este ROMÂN.
Am rămas mască, citind motivele sale, pentru care se ruşina cu identitatea de român, și într-un fel i-am dat dreptate, pentru că era normal să-i fie ruşine, din moment ce scria în limba română ca o repetentă. Românilor adevăraţi care-şi cunosc istoria și cultura neamului nu le este rușine să spună că sunt români! Chiar dacă s-ar instala un dialog sau chiar o polemică pe această temă, ei au cunoştinţe suficiente și argumentează cu date concrete faptul că aparţinem unei vechi civilizaţii europene. Cred că ar trebui să ne implicăm mai mult pentru a ne delimita de cei care ne fac de râs, care în numele românilor fac fapte reprobabile, condamnabile, dar aceia, majoritatea nu sunt români, au doar cetaţenie română. Legat de românii cărora le este rușine că sunt români, repet, aceștia sunt victime ale inculturii, nu-şi cunosc nici măcar contemporanii cu care să se mândrească. Astfel, se naște întrebarea firească: Ei, totuși, cu ce se mândresc? Cine îi adoptă la urma urmei, dacă nu sunt de valoarea lui Brâncuşi, Cioran sau M. Eliade? Nişte dezrădăcinaţi vulnerabili, expuşi viciilor și depresiei, demni de plâns…
Imediat dupa rendezvous-ul virtual cu madam din Australia, am pus o postare pe Facebook în care îmi exprimam indignarea vizavi de atitudinea unora care, plecaţi, uită limba română şi îşi reneagă identitatea naţională.
La întrebarea – "Îți este rușine ca ești român?" – au răspuns peste 1000 de feisbuchiști și spre satisfacţia mea, în proporție de 95%, şi-au exprimat indignarea față de cei care își reneagă identitatea și au răspuns la unison: "Sunt mândru că sunt român!".
Mie, unul, nu îmi este și nu îmi va fi rușine niciodată că sunt ROMÂN (cu majuscule)! Îmi este însă rușine pentru cocălărismul mioritic în care se scaldă România, pentru specimenele politice care conduc România, pentru faptele unor români din țară sau din diaspora și pentru jalea în care a ajuns o ţară cu un potenţial extraordinar, dar niciodata nu îmi va fi rușine că sunt ROMÂN.
M-am născut ROMÂN, sunt ROMÂN şi voi pleca în lumea celor drepţi tot ROMÂN! Cu respect pentru toţi cei care nu se ruşinează că sunt români, vă salută un cetăţean umil, român-american, care nu va uita niciodată de unde a plecat şi nu se va ruşina niciodată de identitatea sa naţională.
Viorel Vintila
