Ce putea să urmeze după o utopie devastată? Ne uităm la noi şi nu ne recunoaştem: suntem plastilina unei sociologii a deriziunii. Noi nu am primit casă şi loc de muncă de la stat. Nu am fost captivii statului, precum părinţii noştri, ci ai capitalismului sordid. Cariera noastră s-a măsurat în nivelul ratei lunare la bancă şi în ore nesfârşite şi anonime de muncă. Noi am intrat în sistem când nu mai rămăsese nimic de furat, când sistemul era deja ocupat de monştrii tranziţiei. Orice pas înainte ne costă infinit. De aceea, facem totul mai greu şi mai târziu decât au făcut-o părinţii noştri. Ei au avut timp să iubească. Noi nu mai avem timp de nimic.
Suferinţa noastră nu vine din experienţa războiului sau a dezastrelor naturale. Este suferinţa care se naşte atunci când istoria se rupe în două pentru a-şi accelera sfârşitul. Criza globală, pe care lumea o traversează acum, ne-a dat încă o lovitură, ultima. Suntem, cu fiecare zi care trece, mai bine înghiţiţi de vidul care vine din Occident. Aveam, în copilărie, o patrie. Acum, mai avem?
Această generaţie întârziată, duplicitară, această generaţie, în care mustesc, subteran, toate contradicţiile, această generaţie secătuită de energie şi care, în fapt, n-a fost niciodată o generaţie, această generaţie chinuită, care este generaţia mea, va începe totuşi, cât de curând, să zgârâie, orgolios, vidul, lăsând o urmă pe Pământ.
ARTHUR SUCIU
