Încape atâta răutate într-o lume atât de mică… De ce-s oamenii atât de răi? De ce au atâta poftă de a produce durere? De ce au atât de multă ranchiună în suflet? De ce simt unii nevoia să îi umilească pe ceilalţi? Cine a turnat răutatea în suflete? Etc.,etc.
Zilnic, mulţi dintre noi ne împiedicăm de multe astfel de întrebări la care nu găsim un răspuns plauzibil. Dacă nu putem schimba prea multe, ne consolam şi ne acceptam "soarta". Aceasta e cruda realitate, care împinge la păcat.
Ni se întâmplă să fim minţiţi, jigniţi, trădaţi, batjocoriţi, distruşi, dorindu-ne să nu semănăm în vreun fel cu cei porniţi să facă rău. Numai că… intrând atât de des în contact cu aceste persoane, mulţi "nu mai scapă" şi li se alătura celor necinstiţi. Parcă zilnic ni se mai iau din variantele benefice şi ni se pun în cârcă multe negative. Parcă nu mai avem de unde alege şi trebuie "să ne confruntăm" cu lumea. Să n-ajugem să ne număram belele cum îşi numără alţii vilele pe degete. Să nu se transforme tot ce avem în scrum.
Unii văd doar opţiunile: să se ducă de râpă sau să rămână vii, folosiţi ca pe o cârpă. Câte comprese de răbdare să mai aplicam? Câte vase de umilinţă să mai înghitim?
Răutatea include, printre altele: invidie, mânie, răzbunare, gelozie, dispret. Mă dezgustă omul care se preface bun. Mă dezgustă cel care are abilitatea de a te minţi verde în faţă fără să clipească, fără să bănuieşti ceva. Nu vor să fie corecţi şi buni, aşa că aleg să împartă jigniri, pumni, minciuni şi bârfe. Se simt superiori când unuia îi merge prost. Se cred oamenii cu gândire matură. Se răzbună pe cei nevinovaţi după ce au şi ei un contact cu cineva de joasă speţă. Care-i unu’, care-i celalalt? Se spune că timpul îl arată pe cel bun, iar de cel rău te poţi convinge într-o singura zi.
Câtă plăcere să loveşti… Câtă plăcere să verşi sânge… Câtă plăcere să provoci rău… Oare există unii atât de lipsiţi de bun simţ, de minte, de moralitate încât să vadă în problemele altuia un prilej de bucurie? Ei bine… Sigur că da. "Sunt oameni pe lumea aceasta care, incapabili să se ridice pe ei măcar cu un deget, ţintesc să se înalţe pe ruinele altora", vorba lui Machiavelli.
Dar cum ar fi dacă am locui câţiva pe o mică insulă şi ar trebui să ne suportam toata viaţa? Dacă vom locui pe insulă, am fi darnici pentru că am şti că va veni ziua în care vom avea nevoie de ajutor. Dacă am locui pe insulă, nu mai avem pe cine şi despre ce să bârfim. Ne-am ajuta reciproc pentru a putea supravieţui. Ne-am susţine în vremuri grele, am respira dragoste, am fi buni, oneşti, n-am mai fi încrâncenaţi. Am primi şi am oferi zâmbete sincere. Ne-am considera, cu adevarat, fraţi sub acelaşi cer. N-am mai fi şef-sclav. Dar astea-s fantasmagorii. Răutatea oamenilor a fost dintotdeauna, din eternitate spre viitor. Mă întreb… Se va opri vreodată haosul acesta? Poate vom contribui în vreun fel la evoluţia sănătoasă a oamenilor.
(Alina Rancu, verticalnews.ro)
