Religia nu-și mai îndeplinește de multă vreme rolul fiindcă este depășită, nu-și mai cunoaște nici ea direcția, iar elitele care se formează din această societate nouă, au nevoie de mai mult, formele de educație, atât cele din familie cât și cele din afara ei, sunt modele depășite, cu lanțuri fie foarte strâmte, fie foarte largi ale libertății.
Care însă este pericolul și despre ce ne vorbesc cărțile de dezvoltare personală?
Ne vorbesc despre EU-ul nostru și interacțiunea, din această perspectivă, cu ceilalți. Deci, să ne înțelegem, acești autori care scriu genul acesta de literatură, pretind, în marea lor majoritate, că dezvoltarea personală pleacă logic de la sâmburele nostru cel mai "al nostru", care sâmbure este pur și nevinovat și pe care ei vor să-l facă și mai pur, mai nevinovat și mai fericit. Ne vorbesc despre cât de bine îi stă EU-ului nostru în adâncul profund al ființei, despre cât de bine este să te simți liber și neprins de nimeni, tu cu egoismul blând și dulce suspendat în vidul din tine însuți. Ne învață despre cât de ok este să greșești, să fii tu însuți și să pretinzi și celorlalți să fie ei înșiși pentru ca apoi să învingă cel mai "însuși". Ne povestesc despre manipularea subtilă a celorlalți dar și a noastră, despre puterile subconștientului și despre "nu există trebuie", despre puterea banalelor negații asupra structurii noastre interne, intangibile.
Dacă mai aducem în discuție și analiza tranzacțională cu structura ei bazată pe trilogia părinte, adult, copil și despre suferințele copilăriei ne îmbunătățim viziunea asupra discuției.
Problema psihologiei nu este că studiază mecanismele "antimateriei" umane cu toate aspectele ei legate de percepții, temperament, afectivitate, creativitate și așa mai departe, problema psihologiei este că împrumută subtil unor subspecii ezoterice ale ei, cum sunt aceste "dezvoltări personale", aplicabilități practice ale psihologiei, pune la dispoziție studiul unor elemente foarte intime ale omului și prin aceasta deschide porțile manipulării. Și odată cu aceasta împrumută și hiba ei și anume: psihologia ca știința pune EU-ul individului în centrul Universului și face să graviteze toate celelalte lucruri în jurul EU-ului, făcând din descoperirea lui, o sursă imensă de plasare de produse ale unei societăți care nu se dă în lături de la orice măgărie ca să scoată profit. EU-ul se dezvoltă pe sine astfel, în singularitatea lui, mărindu-și limitele egoismului, uneori răutatea, violența ca formă de apărare, nicidecum valorile lui speciale care vin din interacțiunea cu oamenii.
Astfel psihologia îi privează pe cei care îi aplică principiile și regulile, de viața reală care este despre suferință, despre trebuie și nu trebuie, despre negație și afirmație, despre echilibru și dezechilibru, ea ajunge să-i dezumanizeze, îi transformă în niște cyborgi, le fură întreaga posibilitate de armonie din afara lor, îi îndepărtează de EU-ul lor care este rezultatul luptei cu balaurii, nicidecum rezultatul contemplării spre descoperirea sinelui din interior spre exterior. Nu știe nimeni cum e el însuși decât în interacțiune cu ceilalți, EU-ul își probează structura sa cuantică între oameni. E mult prea simplu să afli despre tine că îți place X culoare sau Y melodie și faptul că acest lucru te reprezintă. Mâine s-ar putea ca acest "îmi place" "mă simt confortabil cu" să dispară, să fie înlocuit cu altceva. Acest tip de dezvoltare personală fură omului delicatețea sufletească, el ajunge, în raportarea la propria lui inteligență, sub masca falsei modestii uneori, să-și arunce în neant chiar posibilitățile pe care le primește de la existența sa. Omul devenit astfel extrem de egoist, se condamnă la o permanentă singurătate.
Viața însă nu e despre asta. Viața nu este despre cuvinte ci este mai ales despre fapte. Viața este despre oameni, despre cum să-i mângâi și să-i chemi lângă tine, despre cum să trăiești lângă ei și să le șoptești la ureche secretele universului tău, viața este despre joc, despre inocența dragostei dintre oameni, este despre război și pace și despre ce alegi tu din asta, despre căderi și ridicări, despre cenușa lui Phoenix. Viața este despre delicatețe, despre respectul față de posibilitatea care există în fiecare om. Când viața este despre noi înșine și despre cuvinte potrivite, false, despre subconștientul din nu trebuie, despre analiza trecutului, încetează să mai fie viață. Fiindcă fără umanitate viața este un plastic banal, pe care, după ce îl utilizează, Universul îl aruncă la coș.
SURSA
