- Domnilor cetățeni, de trei zile nu am mâncat nimic. Vă zic sincer. Să fur mi-e frică, pentru că nu am suficientă vlagă şi putere să fug şi să scăp. Vă rog din suflet, ajutaţi-mă, cu cât puteţi. Recunosc, beau. Şi probabil că o să beau şi banii Dumneavoastră! Nu vreau să beau, mai mult de necaz, şi ca să mă încălzesc....
Și porneşte agale prin vagon. Oamenii noștri sunt buni – fiecare cât l-a lăsat inima şi posibilităţile, astfel că omul nostru adună repede cam cincizeci de lei. La sfârșitul vagonului s-a oprit, s-a întors cu fața la pasageri, s-a aşezat în genunchi, si tună:
- Vă mulțumesc, domnilor, oameni buni. Să vă dea Dumnezeu inmiit !
Și, dintr-o dată, un tip de la ultimul geam, între două vârste, cu ochelari, genul blazat şi cinic, sictirit, începe să strige la boschetar.
– Animalule, ordinarule, puturosule... Ceri bani, cerşeşti... Și eu nu pot să fac nimic ca să-mi hrănesc familia, muncesc la o corporaţie care nu ştie nici cum mă cheamă... Aş fi putut să cerşesc şi eu. Dar eu sunt aici, pe trenul asta jegos, care-mi manâncă jumătate din timpul liber şi din viaţă, dar nu cerşesc, gunoiule.
Boschetarul dintr-o dată scoate din buzunare tot ce are, să fi fost vreo două sute de lei, probabil, bancnote de diferite valori si in stare diferita, monezi, multe monezi... :
– Uite, ia, tu ai mai multă nevoie decât mine...
- Ceeee??? – ţipă individul, eşti şi obraznic !!!
- Ia-i te rog! Ai nevoie ! Oamenii sunt buni, o să-mi mai dea !
Pune apoi banii în mâinile tipului, se întoarce, deschide ușa și merge în holul vagonului.
- Hei, stai! – Tipul după el....
Tot vagonul amuţi, nu se auzea niciun cuvânt, oamenii urmărind înmărmuriţi scena. Timp de cinci minute am ascultat cu atenție dialogul din hol. Tipul cu ochelari striga că oamenii sunt de rahat, răi şi egoişti, că nimănui nu-i pasă de nimeni. Boschetarul îl asigura că nu e aşa, că oamenii sunt buni și minunaţi. Tipul tot încerca să-i returneze banii, dar el se împotrivea şi nu vroia cu nici un chip banii înapoi.
La următoarea staţie vagabondul coborî, iar bărbatul rămase singur. Ramase pe hol, se vedea că n-are nici o grabă să se întoarcă la locul lui. Şi-a aprins o țigară. Trenul se opri la următoarea stație. Câţiva pasageri au coborât, alţii au urcat. Omul nostru suda ţigările, uitându-se într-un punct fix pe geamul năclăit. Deja nu-i mai dădea nimeni nicio atenție. Urma staţia mea.
M-am ridicat și am mers spre ieșire. Când am ajuns în dreptul lui, i-am aruncat o privire rapidă. Sprijinit cu fruntea de geamul rece, omul... plângea, lacrimile prelingându-se pe geamul soios ...
P. S.: Oamenii nu apar accidental în viaţa noastră. Poate nici acest vagabond. Sufletul acestui om s-a trezit, acum îi va fi mult mai ușor să trăiască. Pentru că oamenii, prin natura lor firească, divină, sunt minunaţi!
SURSA
