Gânditorul libanez Khalil Gibran are într-una dintre cărţile sale o povestioară despre un vulpoi care, văzându-şi într-o dimineaţă umbra imensă proiectată pe pământ de soarele care tocmai răsărea, şi-a zis: "Astăzi voi mânca o cămilă".

Şi a alergat toată dimineaţa după o cămilă. La prânz, când s-a uitat din nou la umbra sa, vulpoiul s-a resemnat: "Mă voi mulţumi şi cu un şoarece".

Deşi Khalil Gibran vorbeşte despre animale, el se referă totuşi la noi, oamenii. Nu-i aşa că avem momente de orgoliu maxim când ne vedem mari şi tari, la fel ca propria umbră în soarele dimineţii?

După care vine miezul zilei, sau  momente şi împrejurări în care ne dăm seama de ceea ce putem cu adevărat.

Gibran vorbeşte de fapt despre smerenie. Omul smerit e realist, orgoliosul crede în umbre.

De aceea, este bine ca omul să se judece pe sine sub soarele arzător al amiezei, când umbra este aproape inexistentă.


O vorba buna

 

CITEȘTE ȘI: "În memoria tinerei polițiste care a murit înainte de Crăciun: „Misiunea ta este..."