Frica de a pica bacul era și atunci vie și te trăsnea de obicei cu vreo lună înainte, când te apuca panica pentru că nu trecuseși cum trebuie prin materie. Știu că m-a apucat și pe mine și mi-am imaginat viitorul distrus și un an pierdut din viață în așteptarea următoarei sesiuni. Dar l-am luat, din prima, cu o notă foarte mare care nu mi-a trebuit la nimic. Acum abia dacă mai știu ce s-a dat și abia dacă mai știu materia pe care am învățat-o atunci, față de care nu aveam niciun sentiment, nici de plăcere, nici de neplăcere. O învățasem pentru că trebuia, pentru că aveam nevoie de o dovadă că am trecut prin doisprezece ani de școală și știu să scriu, să citesc, cunosc o limbă străină și câteva noțiuni de cultură generală, iar în cazul meu, să fac un studiu de atelier, un portret. Și le-am făcut ca roboțelul, fără niciun sentiment personal, obținând note aproape de perfecție. Nu o să înțeleg niciodată plânsetele recente ale celor care "nu pot învăța pentru că e neinteresant și nu îi atrage nimic". Nici nu mi-am pus problema de atracție și cred că niciunul din colegii mei nu simțea vreo atracție deosebită decât pentru ce voia să facă după ce termină cu toată nebunia numită liceu.
Eu n-am copiat, nici nu îmi imaginez la ce aș fi putut copia. Dar bănuiesc că s-a copiat, că au fost pile și șpăgi, era un subiect despre care nimeni nu vorbea deschis și, mai ales, n-ar fi vorbit cu mine. Erau genul de informații care circulau în cercuri restrânse, după necesități. Dar partea interesantă e că, din ce am observat, cei care bănuiesc că au făcut mârlănii la bac, au rămas în universul lor cuminte și obscur. Sunt destui șmecherași cu bac luat care o ard aiurea pe bănci spărgând semințe și destui oameni care nu citeau cursiv în clasa a douăsprezecea care au bac și în continuare nu citesc cursiv pentru că nici nu le trebuie în treburile zilnice. Acum șapte ani, bacul a venit și a trecut ca un eveniment neobservat care n-a
schimbat nimic în mentalul nimănui.
Doi sau trei ani mai târziu a venit potopul. Camere de filmat, promovabilitate sub 50% și crize de adolescenți, părinți șocați care atunci se trezeau că au copii care termină liceul – întregul cor animat de o presă înnebunită după scandal. După un an deja vedeam profesori cum explicau matematică în emisiuni tip meditație la televizor, pentru cei care nu-și permiteau meditații, iar psihologii au început să mai mănânce o pâine discutând despre cum șocul picării bacului îi traumatizează pe tinerii în formare. Vedeam cum atenția începe să fie mâncată constant și progresiv de gloata de leneși care trecuse prin școală ca gâsca prin apă. Puținele note de 10, care s-ar fi luat indiferent de camere și atenția profesorilor la examinări, erau glorificate, iar posesorii lor invitați la emisiuni ca surse de inspirație pentru prostimea care, în acel moment, oricum n-ar fi luat zece nici cu cartea pe masă, iar pentru cei care erau scoși din examen cu motivații din partea examinatorilor, se găseau scuze și se blama sistemul tiranic de examinare. În loc să se constate eșecul a doisprezece ani de școală, însemnând un eșec de doisprezece ani de dormit în bancă pe banii statului în timp ce un profesor amărât încearcă să repete la infinit o materie simplificată încât să poată fi pricepută de persoane cu retard ușor (nu exagerez), presa și gloata găseau scuze.
Un rezultat al tuturor plânsetelor și văicărelilor a constat în modificarea sistemului de examinare, astfel încât media se calculează acum altfel, se primește un certificat absolut inutil de limbă străină pentru proba respectivă de bac, iar, mai nou, plânsetele a generații de clase de real au fost ascultate și probele sunt diferite între umaniști și realiști, adică realul dă bac mai ușor la probele ce țin de partea umanistă, pe motivul că oricum umanul nu dă probe la domenii realiste. Pentru că, e logic, dacă știi matematică nu e nevoie să vorbești coerent sau să citești vreo carte, iar geografia sau istoria patriei natale oricum sunt inutile. Elevii de la real nu se plâng, de fapt, că nu pot pricepe materiile umaniste, ci că ai lor colegi de la uman nu fac matematică, așadar vor și ei un beneficiu, un avantaj. Pentru că da, capra vecinului trebuie să moară, chiar dacă ești un licean căruia îi e lene să facă ecuații, iar vecinul e un hedonist cu o capră literară.
Un alt rezultat al picajului la bac e că facultățile, care și până atunci aveau standardele mult scăzute, le-au coborât și mai mult, recent ajungându-mi la ureche proiecte de legi pentru admiterea fără bac într-un anumit sistem de colegii în interiorul facultăților, în ideea că prostul poate să ia bacul și după ce intră la facultate, nu e panică. Mi-a fost prea greață să mai urmăresc ce s-a întâmplat cu asta pentru că era deja mult prea mult pentru mine. Am simțit cum gloata aia, care altfel ar fi rămas în prostia sa inconștientă mâncând semințe și gândind șmecherii, a prins tupeu și voce și a devenit influentă până și în viața academică. Am simțit cum vocile agramaților au fost auzite, iar puținii tineri inteligenți și dezvoltați armonios pe care îi mai producea sistemul de învățământ cu greu și sacrificii personale (ale tinerilor) au fost amuțiți de-a dreptul.
Simt, după șapte ani de la bacul meu trecut aproape pe nebănuite, că mă aflu mai mult ca niciodată într-o tiranie a gloatei agramate abia trezite care simte că bacul e o problemă reală, iar statul este obligat să asigure oricui o diplomă de bac și o facultate, prin orice mijloace posibile. Simt că, prin atenția care se acordă cantității industriale de inapți agramați, aceștia ajung să prindă curaj și să dea și în capul celor câțiva cuminți care, repet, indiferent de situație, ar fi putut lua acest examen cu note decente.
Visez ca anul acesta să vorbim mai degrabă de procentul care a reușit, care a luat examenul și nu cum ar trebui să mai simplificăm sistemul pentru ca TOȚI să aibă o diplomă de bacalaureat. Nu, nu e nevoie să avem cu toții un bac și o facultate. Trebuie să avem un plan cu viața noastră și cam atât. Apoi rezultatul examenelor n-o să ne mai traumatizeze ca tineri în formare, ci o să ne lumineze asupra unde suntem noi în realitate față de planul vieții noastre. Poate uneori e mai bine să stai un an acasă și să te gândești de ce ești mai slab decât un tânăr cu handicap mental.
Hyperliteratura.ro