Știu, unii vor face bășcălia obișnuită: ce bine că nu le vom mai auzi! Ce bine că de acum înainte nu vor mai fi scandaluri, nu va mai fi un mitocan la Cotroceni, ci un domn care decît să fie mîrlan, mai bine pierde, ce bine că am scăpat de chiombarlîu, de kiorete, de dictator etc.  Ce bine că nu vom mai avea pe cap o serie întreagă de Aline Bica, prietene de coafor cu Elena Udrea, ci doamne adevărate, care se vor exprima frumos și îngrijit, și nu cu expresii de neuitat de tip îmi rup ăștia capul și cum mă duc eu la Elena etc. Dacă cineva crede că vreunul dintre băsiști a stat și a savurat asemenea orori, din dragoste nețărmurită și oarbă pentru Traian Băsescu, se înșală. De altfel, nu am nici o îndoială că cei mai inteligenți dintre cei care repetă aceste lucruri, știu că se înșală. Nu a fost nici un fel de dragoste nețărmurită la mijloc și cu atît mai puțin oarbă, la nici unul dintre jurnaliștii băsiști ca Dan Tăpălagă, Dan Turturică, Andreea Pora și alții, nici unul dintre ei nu s-a prefăcut că nu vede neajunsurile personalității de la Cotroceni. Dar au încercat o justă apreciere a faptelor bune, igienice și necesare pe care vechiul purtător de meșă, cu o incredibilă rezistență la atacuri, le-a dus la bun sfîrșit, într-o țară în care parcă nimeni nu duce nimic la bun sfîrșit; într-o țară încă foarte bolnavă moral, și în care aproape toată lumea, cu mic cu mare, are o majoră, nenegociabilă preocupare: să nu spună lucrurilor pe nume, să tacă chitic, să pupe în bot și să pape tot, să se descurce, să iasă bine, să profite, să nu fie fraier, acesta din urmă fiind păcatul capital românesc.

Din cînd în cînd, pe ici, pe colo și mai ales în punctele esențiale, Traian Băsescu a spus lucrurilor pe nume. Și a dus la bun sfîrșit două mandate, în pofida fatalismului național, fără frică nici de vrăjitoarele care-i preziceau sfîrșituri teribile, nici de poteca pe care a bătătorit-o spre garajul de suspendat, fără să cadă doborît de umilințele la care a fost supus, fără să cedeze psihic în fața slăbiciunilor de caracter ale propriului frate, fără să-i crape un vas de sînge, fără să cadă patetic, pe scenă, răpus de structuri, s-a dus acolo, la biroul ăla de la Cotroceni, metodic, constant, zi de zi, zece ani (în afara zilelor petrecute în garaj). A învins, deci, două mari, imense probleme ale psihicului românesc: zicerea directă și dusul la bun sfîrșit. Pentru prima dintre ele, zicerea directă, spunerea lururilor pe nume (chiar și cînd lucrul respectiv e o greșeală a lui însuși, recunoscută răspicat) îi sînt, personal, profund recunoscătoare. Cred cu toată convingerea că este unul dintre medicamentele esențiale pentru bolile societății românești actuale. Spunerea lucrurilor pe nume a fost cel mai mare dușman al comunismului dintotdeauna și în general al totalitarismelor. Urma interzicerii acestui exercițiu sănătos e încă vizibilă în România, de la viața privată pînă la cele mai înalte niveluri politice. Sînt încă mulți români, dintre cei care n-au trăit niciodată în afara granițelor, care nici măcar nu cred că e posibilă o lume în care să nu te prefaci de dimineața pînă seara.

Cînd nu locuiești în România și nu ai acces direct la fapte, ceea ce ajunge la tine e interfața verbală a personajelor politice sau publice. Judecînd doar după această peliculă de cuvinte, nefiind nici măcar jurnalist de investigație, ci un biet profesor de literatură română, e foarte posibil să mă înșel și esența personajelor, fondul lor psihologic profund, să-mi scape. Mi s-a întîmplat de curînd cu personajul Alexandru Alexe, din portretul căruia mi-a scăpat, se pare, ceva important și anume un tip dezagreabil de mercenariat al rebeliunii. Și totuși, în ciuda acestui mercenariat, insist să cred că gestul lui, de zdruncinare a liniștii iliesciene, în incinta ICR București, a fost unul extraordinar. Pînă la urmă, ce e important? Ce are Alexandru Alexe la inima lui sau reverberațiile gestului său public? La fel, e posibil ca, scriind acum despre stilistica lui Traian Băsescu, să-mi scape dedesubturi pestilențiale, pacte, cedări, numiri greșite, făcute pe genunchii vreunui personaj feminin croit pe măsura fanteziilor schematice ale unui marinar de cursă lungă. Nu sînt atît de naivă să nu mi le pot imagina, nici atît de tînără să cred că cineva care ajunge într-o funcție supremă într-un stat, oricare ar fi statul respectiv, nu face multe, foarte multe compromisuri; sau că există pe lume caractere, pesonalități fără fisură și dacă există, că ele pot reuși să iasă la suprafață tocmai din băltoaca putridă a politicii românești post 1989, cînd vedem bine ce iese din lacurile cristaline (prin comparație) ale democrațiilor vestice.

CITESTE MAI DEPARTE

CITEȘTE ȘI: "De ce se plânge o femeie la doctor"