Acum 24 de ani, la o lună după primele alegeri libere, în PiaÅ£a Universităţii "golanii" manifestau împotriva noii conduceri post-comuniste. DemonstraÅ£iile de stradă contestau regimul proaspăt instalat ÅŸi deveneau tot mai incomode pentru putere. Zilele de 13, 14 ÅŸi 15 iunie 1990 sunt o amintire întunecată în istoria recentă a României, iar confruntările violente dintre mineri ÅŸi protestatari produse atunci au rămas nepedepsite.
La 24 de ani distanţă, fostul preÅŸedinte Ion Iliescu spune că nu crede că ar fi rezolvat altfel conflictele acelei perioade. "Întotdeauna e greu să schimbi ceea ce s-a făcut. Putem doar să analizăm cu mai multă luciditate. Nu cred că aÅŸ face foarte multe lucruri în mod diferit. Eu cred că a contat maniera echilibrată în care ne-am străduit să abordăm inclusiv stările conflictuale din societate", a declarat Iliescu, recent, la Digi24.
Frontul Salvării NaÅ£ionale câÅŸtigase cu o diferenţă zdrobitoare alegerile din mai 1990, dar nu îÅŸi câÅŸtigase încă legitimitatea. Pentru puterea nou-instalată, protestatarii erau un element de dezordine; o demonstraÅ£ie incomodă, care trebuia Å£inută în frâu.
13 ianuarie 1990. În centrul BucureÅŸtiului, forÅ£ele de ordine se ciocnesc cu manifestanÅ£ii. Pe măsură ce orele trec, totul se transformă într-o luptă de stradă. Sediile Ministerului de Interne, PoliÅ£iei Capitalei ÅŸi Serviciului Român de InformaÅ£ii sunt incendiate. Zeci de oameni au nevoie de îngrijiri medicale. PreÅŸedintele de atunci, Ion Iliescu, cheamă ajutoare: "să instaurăm o democraÅ£ie veritabilă, responsabilă în faÅ£a poporului. Acum, aceste elemente au căutat să submineze viaÅ£a noastră democratică", spunea el pe 13 iunie.
14 iunie 1990. Două garnituri de tren cu mineri din Valea Jiului ajung în BucureÅŸti. Misiunea lor: să îi evacueze din PiaÅ£a Universităţii pe cei care manifestau împotriva puterii instalate după revoluÅ£ia din decembrie. Un protest spontan, spunea noua putere; o convocare premeditată, spuneau cei care se aflau în stradă.
Pe 14 ÅŸi 15 iunie au loc confruntări violente între mineri ÅŸi manifestanÅ£i, soldate cu pierderi de vieÅ£i ÅŸi arestări în rândul protestatarilor. Presa internaÅ£ională îÅŸi manifestă stupoarea faţă de ororile mineriadei de la BucureÅŸti, care aduce un prejudiciu adânc imaginii României.
BilanÅ£ul oficial al victimelor din acele zile a fost de ÅŸase morÅ£i, însă asociaÅ£iile victimelor mineriadelor susÅ£in că numărul este mai mare. Potrivit Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, în acele zile ÅŸi-au pierdut viaÅ£a opt oameni, iar peste 1600 au fost răniÅ£i sau reÅ£inuÅ£i abuziv.
După 24 de ani, mineriada rămâne ÅŸi astăzi în mintea românilor ca expresie a forÅ£ei brute împotriva puterii mult mai fragile a ideilor.
Fără vinovaţi
Oficial, nu există vinovaÅ£i. Faptele s-au prescris, iar vinovaÅ£ii nu au fost niciodată traÅŸi la răspundere. Procurorii au făcut audieri, au strâns probe, dar timp de 20 de ani nu s-a întâmplat nimic. Din 1990 până în anul 1997, anchetele pentru împuÅŸcarea unor persoane în noaptea de 13-14 iunie 1990 au fost coordonate de Parchetul Tribunalului BucureÅŸti, care a clasat dosarele.
Zece ani mai tarziu, procurorul Dan Voinea a răsturnat soluÅ£iile anterioare ÅŸi a decis începerea urmăririi penale împotriva lui Ion Iliescu, Mihai ChiÅ£ac ÅŸi Victor Atanasie Stănculescu. Cu câteva luni înainte de momentul trimiterii dosarului la judecător, Dan Voinea a fost înlăturat din echipa ce ancheta cazul, fiind totodată cercetat disciplinar pentru modul
defectuosîn care a făcut a condus cercetările. S-a pensionat însă înainte ca CSM să îi fixeze pedeapsa.
Noii coordonatori ai anchetei Mineriada au închis sec dosarul cu soluÅ£ii de încetare a urmăririi penale, întrucât faptele s-au prescris. Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai ChiÅ£ac, Victor Atanasie Stănculescu ÅŸi alÅ£i lideri ai vremii au fost scoÅŸi de sub urmărirea penală.
Dacă justiÅ£ia română nu a fost în stare să îi condamne pe vinovaÅ£i în timp util, judecatorii de la CEDO au decis însă să condamne România pentru îngroparea dosarului evenimentelor din iunie 1990 pentru că, potrivit lor, fapte de o asemenea gravitate nu se pot prescrie niciodată. UrmaÅŸul unei victime trebuie să primească 30.000 de euro despăgubire de la statul român.
În acelaÅŸi timp, magistraÅ£ii CurÅ£ii Europene pentru Drepturile Omului au avertizat România cu privire la modul în care a fost tratat cazul. În opinia lor, faptele nu ar fi trebuit prescrise niciodată, iar vinovaÅ£ii ar fi trebuit să fie găsiÅ£i ÅŸi pedepsiÅ£i, relatează Digi24.ro.
"Vă mulÅ£umesc pentru ce aÅ£i demonstrat în aceste zile. SunteÅ£i o forţă puternică. (...) Oameni de nădejde ÅŸi la bine ÅŸi la greu" (Ion Iliescu, către minerii conduÅŸi de Miron Cozma, 15 iunie 1990)
Redăm un fragment din interviul cu Clara Aruştei, realizat de Ştiri Botoşani, care ne relatează amănunte terifiante din acele zile, mărturisite de scriitorul Cezar Ivănescu:
Åžtiri BotoÅŸani: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru ca intrebarea este: si-a iertat, in sens crestin, agresorii?
Clara AruÅŸtei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivanescu se afla, alaturi de alti scriitori, in sediul Societatii Scriitorilor Romani pe care tocmai o reinfiintase (situat pe bulevardul Magheru, intr-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu totii au trait momente greu de redat, imaginati-va numai pentru o clipa groaza si frica prin care au trecut atunci cand au vazut ca, in ciuda eforturilor lor de a baricada usa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spargeau totul, cand au zarit cum trec, prin usa dulapului, ca in filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore intregi in care au fost batuti. Ore in care, pe langa batele mineresti, au fost nevoiti sa infrunte si ura bruta a agresorilor, sa nu uitam ca mineriada a fost cel mai cumplit atac in banda cu putinta intr-o tara moderna si ca nici in cea mai neagra perioada stalinista organele de represiune nu si-au permis sa omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivanescu "45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare" in care descrie si momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi si culege acele pagini, inca imi rasuna in urechi: "Doar am lesinat de cateva ori".
Citez: "Stiind sa ma apar, desi am primit [...] cat a durat masacrul mii de lovituri, doar am lesinat de cateva ori, rezemat cu spatele de perete, ca in corzi, dar nu am cazut la podea, nici in ring nu am cazut niciodata, singura clipa de slabiciune cand era sa ma prabusesca a fost cand mi s-a oprit privirea pe fata Alexandrei care tocmai era strivita de un pumn de miner si troznea, am inchis ochii si probabil am fost groggy cateva minute bune, pentru ca Miron Manega imi relateaza ca dupa ce s-a auzit troznitura fetei Alexandrei, a urmat o scena pe care eu am scapat-o: ortacii l-au intrebat pe seful in camasa alba, daca sa ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansati peste balustrada balconului, in uralele maselor din strada – n.n.] seful dupa ce a aruncat o privire de pe balcon in strada, ar fi spus: «nti!“ e prea multa lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enuntul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficiente, am fi putut cadea pe capul admiratorilor lor si murea cine nu trebuia..." (Cezar Ivanescu, 45 de ani de Dictatura si 7 de Teroare)
Acasa... acasa a venit transfigurat, clatinandu-se, rosu de sange, intrand pe poarta care parea si ea rosie de la lumina amurgului si de la ciresele din ciresul negru de langa poarta, cu capul spart, cusut, cu hainele imbibate de sange, si cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite sa ii taiem hainele in fasii pentru a reusi sa desprindem panza de trupul plin de rani si sange, nu intelegeam nimic, tatal meu nu putea vorbi... si apoi ce forta mai puteau avea atunci cuvintele cand totul parea destructurat de impactul cu realitatea, nu stiam ce va urma, ne gandeam ca poate agresiunea va continua, le luasera si actele, aveau si adresa, asa ca am incercat asemeni unor luptatori primitivi sa ne organizam o aparare, am baricadat cateva geamuri, am stins luminile dinspre poarta si am asteptat inspaimantati sa treaca urgia. Cezar Ivanescu a zacut vreme de doua saptamani intins pe un sezlog, era singura pozitie in care suporta sa stea pentru ca il dureau foarte tare oasele. Dupa ce suferinta fizica s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, socul psihic si alti doi ani de boala. Da, si-a iertat agresorii.
