În Marea și Sfânta Miercuri, cerul de deasupra Darabaniului a părut mai greu ca niciodată. La doar 28 de ani, Emanuel Mirel Luca a fost condus pe ultimul drum, în murmur de rugăciune, lacrimi și tăcere adâncă.
Părinți răpuși de o durere fără margini, colegi încremeniți în neputință, prieteni fără cuvinte – toți l-au vegheat pe Emanuel. Cel care visa să vindece, să aline, să fie acolo unde viața atârnă de un fir subțire. Și a fost. Până când, într-o zi de aprilie, firul a fost frânt.
Darabaniul l-a primit înapoi așa cum numai pământul natal o poate face – cu sufletul deschis și ochii scăldați în lacrimi. Coroane de flori au fost așternute la căpătâiul său, promisiuni de neuitare învelite în petale și rugăciuni.
Pe aleile cimitirului, pașii celor veniți să-și ia rămas bun au șoptit aceeași durere: “E prea devreme…”. Dar poate că îngerii nu se măsoară în ani, ci în bunătate, în vise, în cât de adânc reușesc să atingă inima celor din jur.
Iar Emanuel a atins multe inimi.
„A fost un model pentru toți”. Așa a început profesorul său omagiul, cu ochii înlăcrimați și glasul tremurând. „Nu doar un student strălucit, ci un suflet blând, dedicat, onest, mereu cu inima deschisă pentru ceilalți. Rar întâlnești un tânăr care să unească în el atâta știință și atâta omenie”.
Emanuel Mirel Luca, medic rezident, a fost mai mult decât o speranță a noii generații. A fost dovada vie că vocația nu se învață din cărți, ci se poartă în suflet.
„Ne uimea pe toți cu modestia lui. Oricât ar fi fost de obosit, nu refuza niciodată un coleg care avea nevoie de ajutor. Și nu o făcea pentru a fi lăudat, ci pentru că simțea – cu adevărat – chemarea de a face bine.”
În cancelaria Institutului de Gastroenterologie, profesorii vorbesc despre el la timpul prezent. Nu pot altfel. Pentru că Emanuel nu este o amintire, ci o prezență care încă umple coridoarele cu energia sa.
„Îi spuneam mereu: tu nu vei fi doar un medic bun. Tu vei fi un medic care schimbă vieți. Și deja o făcea. Pacienții îl iubeau, îl simțeau aproape, îl ascultau ca pe un prieten care le întinde o mână de ajutor în cel mai greu ceas.”
Colegii lui îl descriu simplu: „Era sufletul nostru. Ne încuraja, ne făcea să râdem când eram la capătul puterilor. Știa să îmbine seriozitatea meseriei cu tandrețea unui prieten adevărat.”
„Când intra într-un salon, parcă se aprindea o lumină. Avea acea căldură rară, acea noblețe care nu poate fi jucată. O avea în ființă, în privire, în fiecare gest.”
Un alt coleg spune: „Ne rămâne zâmbetul lui, vocea lui calmă, privirea aceea plină de viață. Ne-a învățat, fără să știe, cum să fim mai buni. Nu doar ca medici. Ca oameni.”
Acum, Emanuel e acolo unde nu există durere, dar în urmă lasă un gol pe care nimeni nu îl va putea umple. Profesorii îi poartă numele în rugăciune, colegii îi poartă moștenirea în inimă.
„Nu l-am pierdut. L-am câștigat pentru eternitate. El e acolo sus, un înger în halat alb, care veghează. Și poate, într-o zi, vom putea spune: am fost colegi cu cel mai bun dintre noi.”
A fost înmormântat creștinește, cu speranța Învierii sădită în fiecare lacrimă. Acum, în grădina lui Dumnezeu, e un cireș în floare care nu se va ofili niciodată. Iar noi, cei rămași, vom păstra vie amintirea lui, ca o flacără ce nu poate fi stinsă.
Glasul Nordului