Pe vremuri se spunea că "munca îl înnobilează pe om". Vremuri demult apuse! Se aplică și în sport. "Când eram mic, dacă primeam câte o ciocolată după antrenament sau după vreun concurs era sărbătoare. Munceam mult pentru o diplomă sau cupă. Acum, toți se gândesc la bani și vor numai bani, lăsând la urmă munca", se destăinuie luptătorul de greco-romane născut la Mizil (județul Prahova), acum mai bine de 35 de ani.
A coborât din Poiană, după antrenamentul de după-amiază și masa de seară, la sala de lupte a Colegiului Tehnic de Transporturi Brașov. Acolo unde a trudit vreo 5 ani, sub comanda profesorului Valentin Bârjac, la Clubul Sportiv Școlar (CFR – atunci, Transporturi – în prezent). Cine știe de cât timp n-a mai trecut pe acolo.
A crescut la Centrul de plasament de la Bușteni
Ionuț Panait este un adevărat campion. Și al sportului, dar și în viața de zi cu zi. A muncit și muncește, în continuare, cât alții în două vieți! A pornit de jos de tot, a avut o copilărie grea, a strâns din dinți, s-a chinuit ani și ani, însă până la urmă a reușit. Anii petrecuți la Centrul de Plasament 9 Mai din Buşteni, departe de o familie normală și de căldura părintească, l-au marcat pe viață. În sensul bun! A absolvit Liceul de Electrotehnică din Bușteni și Facultatea de Educație Fizică și Sport din Târgoviște.
Mai are doi frați (el este cel mijlociu) și două surori. "Fratele lui mai mic, Marian, de 30 de ani, a făcut și el lupte la noi. Era mai talentat. Mare păcat! S-a pierdut, ca mulți alții. Știți vorba aia… «brânză bună în burduf de câine»", punctează bătrânul dascăl. De la înălțimea vârstei și acum se amuză cum Ionuț îl salută de fiecare dată, așa cum o face de ani de zile: "Nici nu trebuie să citesc pe telefon cine mă apelează. Când aud «Servus, măi maestre!» știu că-i el".
Ca mulți dintre copiii de la Centrul 9 Mai, "Johnny" Panait a ajuns în sala de lupte când avea 9 ani, mulțumită profesorului Mirel Stănciulescu, de la Clubul Sportiv Caraimanul Bușteni. "Dumnealui m-a învățat abecedarul și multe din secretele acestui sport. Un om deosebit, căruia îi port un respect deosebit. Săptămânal vorbim la telefon", punctează.
În 1996, la 15 ani a poposit la Brașov, preț de 6 ani. Cum "materialul brut" și bazele existau ("Era campion național la copii, datorită pregătirii cu Mirel"), Vali Bârjac a trecut la etapa de șlefuire a campionului de azi. Băiatul său era și un obișnuit (1995-1999) al Centrului Olimpic de lupte pentru juniori de la Pitești, unde fostul campion european Mihai Boțilă, un cunoscut și apreciat antrenor, i-a purtat de grijă și l-a pregătit numai bine pentru rezultatele ce n-au întârziat să apară.
Soția Mihaela – campioană la lupte
De la Brașov, după încheierea junioratului, Ionuț Panait a plecat la Clubul Sportiv Dinamo București. Dând timpul înapoi, își aduce aminte de rezultatele pe care le-a obținut de-a lungul carierei. A adunat 10 titluri de campion al României la cadeți, juniori și seniori. La Campionatul Mondial de cadeți de la Maribor (Slovenia) din 1997 a ocupat locul 4. La seniori (categoria 66 kilograme) a ieșit de două ori vicecampion european: la Tampere (2008), în Finlanda (cu acest rezultat s-a calificat la Beijing) și la Baku (2010), în Azerbaijan. La Jocurile Olimpice din China (2008) a părăsit competiția din optimi, fiind învins de reprezentantul țării gazdă, Li Yanyan.
Rezultate erau, însă bani – mai deloc. În schimb a avut noroc în viața civilă. Vorba filmului: "ghinion la joc, baftă în dragoste". În 2007, s-a căsătorit cu Mihaela, și ea o luptătoare de valoare (multiplă campioană națională, medaliată cu bronz la Campionatul European de junioare și tot cu bronz la Mondialul de junioare și Europeanul de senioare).
Subofițer la Dinamo București
Totuși, se ne întoarcem la bani. "Din 2001 am fost legitimat la Dinamo. Din 2003 până în 2011 am fost angajat ca subofițer. Primeam un salariu de 1.200 lei, rămâneam în mână cu 800 lei, din care 400 lei plăteam pe o garsonieră dată de club, indiferent dacă o foloseam sau nu. Păi cum să trăiești cu banii ăștia? Mai ales că venise pe lume și fetița noastră, Sabrina Marina, care acum are 7 ani. Am zis gata, ajunge! Mă săturasem de promisiuni. Și așa, în 2012, ca orice român, am plecat cu toată familia în Germania, la muncă. Nu mai puteam s-o duc la nesfârșit. După aproape 12 ani de așteptare se umpluse paharul. Am lăsat totul baltă și nu m-a mai interesat de nimic", ni se destăinuie.
Campion al Germaniei
A fost ca un făcut: unde altundeva să lucreze decât pe șantier?! S-a stabilit undeva prin sud, în orășelul Weingarten (peste 20.000 locuitori). În paralel cu munca, mai mult de amorul luptelor, a evoluat (la categoria 74 kilograme) în prima divizie (Bundesliga), la SV Germania 04 Weingarten, club pentru care concura încă din 2007. Cu echipa a ieșit de două ori campion al Germaniei, iar la individual a fost de 5 ori finalist. "5 ani la rând Weingarten a fost cel mai bun club din Bundesliga! Acolo, în Germania luptă cei mai valoroși adversari ai mei pe care îi voi întâlni la Rio. Muncesc câte 9 ore pe zi în construcții, după care merg la antrenament: fac câte două antrenamente pe săptămână în sală, iar atunci când se apropie etapa din Bundesliga fac 4 sau 5 antrenamente", mărturisește.
Biletul pentru Rio l-a luat în Mongolia, la Ulan Bator
Și totuși, cum de-a prins biletul pentru Rio de Janeiro? "În martie, după Campionatul European de seniori de la Riga, din Letonia, m-am trezit cu un telefon de la antrenorul meu de la lot, domnul Petre Cărare. Cu dumnealui am o legătură strânsă, chiar și după ce am plecat în Germania. Îl respect foarte mult. Anul trecut, în septembrie, m-a chemat să mă ia la Campionatul Mondial pentru seniori de la Las Vegas, dar n-am vrut să merg. «Maestre, peste o lună și ceva fac 35 de ani. Gata! Sunt bătrân, m-am pensionat. Ce să caute un moș ca mine la calificările pentru Rio?», i-am zis în primăvară. «Lasă, că bătrâni din ăștia, ca tine, căutăm noi acum», mi-a replicat. Până la urmă, m-a convins și am participat la cel de-al doilea turneu preolimpic de calificare pentru Olimpiadă, în Mongolia, la Ulan Bator. Când am ajuns în finală, deja, eram calificat la Rio. În ultima luptă l-am învins pe finlandezul Tero Seppo Vaelimaeki. Uite așa, după 5 ani pierduți, fără activitate la lot și fără vreo susținere din partea Federației sau a clubului Dinamo, unde văd că încă sunt legitimat, merg la Olimpiadă la 35 de ani și le-am închis gura la toți", lămurește enigma.
La începutul lunii iunie, a fost înnobilat cu titlul de "Ambasador onorofic al orașului Bușteni la Rio".
Gânduri pentru Rio de Janeiro
Bun-bun, însă cum o va scoate până la capăt în Brazilia? Gânduri de vreo medalie, ceva p-acolo..? "La categoria mea de greutate, 66 kilograme, sunt cel mai bătrân dintre toți cei calificați. Sincer, nu știu ce să spun de-o medalie… Fac o paranteză. Dacă eram susținut de club și de Federație, cred că la Olimpiada de la Londra aveam șanse, dacă mă calificam, să prind o medalie. Veneam imediat după Beijing, era altceva… Acum, după o pauză de 5 ani, cine știe..? Cam pe toți adversarii îi cunosc din Bundesliga. La lupte apar mereu surprize. Meciurile sunt deschise și trebuie să prinzi ziua aia bună. Nu mă tem de nimeni, n-am niciun stres. Relaxat, fără nicio apăsare, am luptat și la Ulan Bator, când am obținut calificarea. Și la Rio va fi cam la fel, nu voi avea acel stres al concursului. Altfel te lupți când le știi pe toate acasă în regulă, când ai familia liniștită și nu te gândești la grija zilei de mâine", comentează.
Mihaela Panait va lupta pentru Germania
La Weingarten, în Germania, a devenit o adevărată vedetă locală. "Când merg cu soția la restaurant, de multe ori mă trezesc că-mi plătește nu știu cine nota, pe care nici măcar nu-l cunosc!", povestește Ionuț Panait.
Timpul presează, ora stingerii în Poiană se apropie. În finalul discuției, într-o săliță mică, desprinsă din alte timpuri, nicidecum ancorată în anul 2016, la lumina unui neon încăpățînat, luptătorul Ionuț Panait vorbește despre viitor: "Și dacă ies campion olimpic, tot nu mă mai întorc în România. Viața mea e în Germania. În toamnă, fetița trece în clasa a doua. Când ne-am mutat acolo, ea avea 2 ani și 8 luni, s-a acomodat din mers cu acea lume, ca orice copil, iar acum vorbește mai bine în germană decât în română. Tot mă înnebunește că vrea la lupte. Să vedem… Soția lucrează la școala unde învață cea mică și în timpul liber mai antrenează o grupă de copii, la club la mine. De la anul vrea să concureze pentru Germania.
În curând, vom introduce actele pentru rezidență, să obținem cetățenia germană. Ce să zic… În Germania suntem bucuroși, respectați și apreciați. După turneul din Mongolia, bineînțeles că imediat, luni, m-am întors la muncă. Am avut parte de o primire extraordinară din partea celor de la club – colegi, antrenori, sponsori. La fel, șefii și colegii de la muncă. După aproape 10 ani petrecuți acolo, totul e altfel, toate ușile ți se deschid, mergi la muncă de plăcere… Acolo valorile sunt apreciate, nu ca la noi, unde toți își dau cu părerea și nu fac mai nimic. Îmi pare rău s-o spun. Ăsta-i adevărul, asta-i situația!".
7sport.ro
