Petre Tutea a trecut la cele vesnice pe 3 decembrie 1991, intr-o rezerva a spitalului "Cristiana" din Bucuresti.

Inceputul invataturii prin invecinare s-a petrecut in vara anului ’90, cand, mergand cu un prieten la Petre Tutea, am avut un foarte lung dialog. Revenind peste aproape doua luni, Tutea mi-a propus sa locuim impreuna, pentru a ne imbogati si pentru a ne fi de ajutor unul altuia. Nu stiu cat din ajutorul de care avea nevoie Tutea am putut sa-i dau eu, dar sunt convins ca el mi-a dat un ajutor de nesperat, punandu-ma, printr-o subtila pedagogie, in invecinare cu marile probleme la care cautam, fara sa stiu, raspuns.

Stand impreuna jumatate de an, zi de zi, am cunoscut zeci de oameni si am vazut cum Tutea trecea in revista acea umanitate peregrina cu calmul si bucuria cu care parintele isi numara copiii. Se perindau nenumarate intrebari, disperari sau comoditati, insa nici o intrebare nu a fost luata ca atare, nici o disperare nu a fost sporita si nici o comoditate incurajata. Pus in fata unei varietati naucitoare, Tutea gasea repede un limbaj care, general, invatator, consolator, patrundea dincolo de interogatii, de zbateri sau linisti.

Fara un program fix, haotica in aparenta, viata cu Tutea era o permanenta asteptare. Abia pleca cineva si astepta pe altcineva; pe altcineva, pentru ca mai avea ceva de adaugat, de spus in plus, intru o si mai mare intarire. Iar cand acel "altcineva" nu mai venea, gandul lui se intorcea asupra mea si facea completarile arzatoare. Iata de ce paginile de fata sunt rodul unei neveniri, al unei asteptari indelungi. Intre o ora si alta, timpul s-a scurs lasand, in asteptarea veciei, marturia istoriei la care a fost martor.

                                                                                                        ***

O zi calma. Ne-am trezit foarte de dimineata. Tutea are o mare pofta de vorba, de iscodire si de aflare; imi cere amanunte din viata mea, pana cand l-am cunoscut pe el: ce carti am citit, ce personalitati m-au marcat, ce posibile modele cred ca sunt demne de-a fi urmate. Imi spune ca el, in tinerete, s-a caznit sa inteleaga procesul cognitiv al omului, ca era uimit de paralelismul dintre gand si ganditor, dintre spiritual si material. In tinerete credea mult in puterea lui de a crea lucruri noi, originale.

- Sunteti un autor fara carti, dar cu auditori; de aceea, opera dumneavoastra e una vorbita, colectiv aparuta si colectiv pastrata. Nu stiu cine spunea ca dumneavoastra ganditi pe masura ce vorbiti. Astfel s-ar explica sociabilitatea extrema pe care o practicati.

- E adevarat. Nu am scris nici o carte. Cateva incercari. Rare sunt cartile celebre… De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca sa fiu scriitor.

- In epoca n-ati fost totusi prea lucid… Ma gandesc, iarasi, la ciudata perioada de stanga.

- Ce sa-i fac! Eram in tinerete de stanga din generozitate. Confundam comunismul cu comunitarismul.

- Ati inceput sa va apropiati de crestinism chiar in perioada de stanga?

- Visam o republica religioasa, ceea ce e o absurditate. Religia e legata de aceste doua mari principii: Principiul monarhiei si Principiul ierarhiei. Calcate acestea, se realizeaza spiritul de cireada umana. Eu raportez religia si la cantitatea de ordine etico-sociala posibila prin prezenta ei… E adevarat: eram oleaca agitat in tinerete. N-am putut suporta mizeria umana. Pozitia mea la stanga a avut numai un caracter pamfletar, nu si teoretic. Mi-a placut ce mi-a zis Cioran, la cafenea, cand eram nelinistit. Zic: ce facem, ma Emile, cu nefericitii lumii? Zice: sa nu confiscam atributele lui Dumnezeu; sa-i lasam in grija Lui!

- Aveati uneori idei "revolutionare"? Gandeati ca e posibila o rezolvare a mizeriei sociale prin revolutie?

- Revolutia e o inaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi in afara ei si creezi o lume noua. Ce de timp a pierdut generatia mea cu ideea de revolutie, cand de fapt revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon! Orice revolutionar e ridicol. Vorba-ceea: "Mereu rasare-acelasi soare, mereu traiesc aceiasi prosti".

- Va simtiti atasat de generatia dumneavoastra…

- In generatia mea, Noica a fost considerat interesant, dar nu si inteligent. Ca si Eliade. Stii cine a fost inteligent in generatia mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios. Nu e un intelept, ci un disperat. Disperat, el este, in esenta, anticrestin… Insa despre Nae Ionescu se spunea ca scuipa inteligenta! Doua mari personalitati din epoca s-au detestat: Nae Ionescu si Blaga. Zicea Nae: e unul, Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Tinea cursuri la catedra lui Nae Ionescu. Cu Eliade am vorbit totdeauna impreuna si ne-am inteles separat. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralitatii!

- Dar locul dumneavoastra in epoca…

- Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate.

- Si din cauza asta sunteti neconsolat…

- Nu. Sunt neconsolat pentru ca sunt batran, ca ma asteapta moartea si ca nu am mormant. Moartea e necesara, dar insuportabila. Nimeni nu a murit consolat deplin. Nu ma consoleaza ideea ca voi muri. Sunt agatat de viata cu ultimele gheare… Nu-i cred pe cei ce spun ca mor consolati si solemni. Doar sfintii sunt capabili de asa ceva… Nu e un fleac incercarea mortii. As vrea sa traiesc doua sute de ani. E cam nereligioasa aceasta dorinta si aceasta zbatere, dar nu pot face pe viteazul. Ei, mare branza n-as face daca as mai trai o suta de ani, dar nici putin lucru n-ar fi… De la o varsta, fiecare zi in plus e un cadou.

 

Continuam dialogul despre consolare si moarte. La un moment dat, izbucneste: "Hristoase, nu ma lasa!" Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea sa-si tradeze cauzele. Se uita la mine cu melancolie si adoarme. Noaptea, in timp ce citeam, il aud vorbind in somn: "Parinte, de unde stiti ca am prelucrat in temnita credinta?"

Spre dimineata, ma trezeste sa-mi spuna "un lucru foarte important - deoarece nu cred, Radule, sa fie vorba in cazul meu de o opera; sa nu te superi, dar eu cred ca opera mea e mai degraba aici, in locul si timpul vorbirii noastre". Sunteti un imediat! "Oarecum, insa sa stii ca mi-e groaza de o posteritate pur legendara." Chiar si in forma ei filozofica si marturisitoare, legenda vi se pare o monstruozitate? "Chiar si asa…". Dar sfintii fara opera, si unii chiar fara ucenici? "Ei, aia este o legenda mistica de care eu, cat m-as chinui, nu voi beneficia". Incepe sa se lumineze in camera.

Cateva vrabii se asaza pe pervaz. Se uita la mine putin naucit de lumina. "Ma preocupa ideea asta, nu stiu de ce". Care idee? "Ideea operei mele". De ce? "Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, martir nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci - ce sunt?". Un marturisitor, un pedagog. "Crezi?". Aveti multi "elevi", "studenti". Acoperiti un intreg ciclu de formare… Vorbim multa vreme, pana aproape de pranz, despre rostul lui in lumea aceasta si, drept concluzie - "nu cred ca sunt singurul parazit ce creste in cutele societatii, nu?". Il contrazic: nu sunteti deloc asa ceva. "Dar atunci?". Sunteti, fie ca va place, fie ca nu va place, un fenomen, ceva luat ca atare. Nu vi s-au descoperit inca legile de functionare, structura etc. Oricum, aveti un statut care nu e nici inalt si nici jos, ci in curs de stabilire. "Pai, sunt si dificil de fixat!". Rade.  (16 decembrie 1990)

 

(Radu Preda)