N-a vorbit despre viata ei pana acum. Sau doar foarte putin. Existenta si-a depanat-o mai mult intre usile inchise ale propriei intimitati. A razbatut spre ceilalti doar imaginea pe care fiecare a stiut sa si-o faca despre ea, din postura de cantareata. Si, mai ales, ce-a crezut fiecare despre relatia si despre casatoria ei cu Petre Roman, fost prim-ministru, alaturi de care sustine ca traieste "viata pe care am visat-o mereu".

Silvia Chifiriuc a acceptat, in premiera, pentru ziarul Libertatea, sa ridice valul de pe propriul destin, vorbind despre el.

"Lasa muzica! O sa gasesti un baiat bun, un preot, iar tu o sa fii preoteasa!". Vorbele hotarate ale mamei ii rasuna si astazi in urechi Silviei Chifiriuc. Acela era destinul ce-i era proiectat in adolescenta de mama credincioasa ca o sfanta, cu par foarte lung, pana spre genunchi, pe care-l aduna intr-un coc. Lumina cade ca o amintire dulce pe chipul femeii din fata mea, ce-si traieste, spre ai ei 40 de ani, ca varsta, pe care-i va implini in octombrie, marea si implinita iubire. Multa vreme, pentru ceilalti, a fost Silvia Chifiriuc - cantareata. De cativa ani incoace si mai ales din 6 iunie 2009, cand a avut loc casatoria, a devenit Silvia Chifiriuc - sotia lui Petre Roman. Cu toate riscurile pe care acest statut le-a implicat. Dar intotdeauna ea a fost si Silvia Chifiriuc - omul cu propria poveste de viata, cu propriile bucurii, cumpene si lacrimi.

Agapia e al doilea ei prenume si nu e de mirare, avand in vedere apropierea mamei sale de cele sfinte. "Eu dadeam drumul la radio pe furis, ca sa ascult muzica, ma imaginam artista, cantand la un tub de spray pe post de microfon, in fata oglinzii, temandu-ma mereu sa nu ma prinda ai mei. Nu erau de acord cu muzica si cu artistele, mai ales ca mama voia sa ajung nevasta de preot", marturiseste constanteanca, legata pe veci de parfumul marii. Acesteia ii soptea toate visurile si sperantele ei, de adolescenta crescuta intr-o atmosfera spartana, tinuta din scurt de parinti. "Pana spre 18 ani am mers cu mama de mana la cate-o petrecere, asa cum se faceau pe atunci", isi aminteste Silvia. Dar o adora pe Mihaela Runceanu, artista al carei glas a fost sufocat de o mana criminala la sfarsitul lunii noiembrie 1989. "Visul meu era sa ajung in Bucuresti si sa fiu eleva la clasa dansei de la Scoala Populara de Arta. Stransesem niste bani si chiar ma pregateam sa plec a doua zi. Dar a doua zi am auzit despre tragedie: fusese omorata. Am fost bulversata. Dupa cateva saptamani am mers singura la mormantul ei din Buzau. Am vorbit, i-am povestit, am rugat- o, acolo, plangand la crucea ei. Doar noi doua stim ce".

Dar curand a venit si clipa in care fetita devenita tanara femeie si-a impus punctul de vedere. "Cred ca si obosisera deja de insistenta mea in privinta muzicii. Le-am spus ca voi da la Facultatea de Arte Luceafarul, care avea o sectie de canto condusa de maestrul Ion Cristinoiu. Asa s-a spulberat si visul tatalui meu, de a ajunge contabila sau economista. Dar am intrat cu nota 9 si l-am vazut, totusi, mandru si fericit", precizeaza Silvia cautand cu ochii prin aerul cafenelei imaginile intamplarilor de atunci.

Îsi iubeste la fel de mult ambii parinti si incearca sa-i ajute pe amandoi, chiar daca ei intre ei nu-si mai vorbesc, ca si cand dealurile botosanene si drumul de 17 kilometri intre satele de bastina ale celor doi, pe care tatal le strabatea infiorat de dorul iubitei, n-ar fi existat vreodata.

Viata a mers insa cumva inainte, ca asta e rostul ei. "A existat un om in acea perioada care mi-a fost aproape, un om care m-a si ajutat mult, m-a si sustinut. Dar tot el m-a sfatuit sa renunt la Conservatorul la care intrasem, din cauza ca, spunea el, voi pierde ani buni, in loc sa-mi fac deja o cariera. A fost una din marile mele greseli renuntarea aceea. Dar deja incepusem sa apar in spectacole, in show-uri TV - prima in 1993, intr-o emisiune pe TVR, transmisa de la Magazinul Muzica, unde am cantat o piesa de-a lui Carmen Radulescu, compusa de Serban Georgescu. A urmat colaborarea cu Adi Ordean, in 1994 concurand la Festivalul de la Mamaia, la «Creatie», cu melodia «As vrea». Dar am avut multe colaborari si cu alti compozitori: Mihai Constaninescu, Marius Teicu, Marcel Dragomir. A fost o perioada buna, in care cantam si in multe spectacole, mai ales vara, pe Litoral, aici fiind zona unde eram cea mai cunoscuta, dar si in baruri, localuri - si care cantaret n-a facut- o ? - la Terasa Colonadelor, in Constanta. Patru ani am cantat acolo, aproape seara de seara". Ceva mai tarziu, in 2003, va repara greseala facuta prin abandonarea studiilor muzicale, luandu-si licenta la Facultatea de Arte a Universitatii Ovidius din Constanta, dar sectia de canto clasic si interpretand chiar si rolul Marcelinei in opera "Nunta lui Figaro" a lui W.A. Mozart. Simtea insa ca-i lipseste ceva, "implinirea aceea afectiva, sentimentala, pe care orice femeie si-o doreste". Si, vreme de 11 ani, a crezut ca poate gasi acea implinire intr-o relatie cu un medic italian, dar fara a se stabili propriu-zis in tara acestuia, ci penduland intre "acasa" al ei, de aici , si un "acasa" de acolo, al acelui barbat. Dar, pana la urma, nu a fost sa fie. Pentru ca soarta a hotarat altfel. Iar cand destinul decide, omul e supus lui, oricat ar putea crede ca i se-mpotriveste.

"Am fost trei copii: eu, cea mai mare, si doi baieti. Iar cel mijlociu, Nicolae - Nicusor cum ii spuneam noi -, a pierit tragic, pana sa implineasca 14 ani. Mama doar ca nu a murit de durere, dar a ramas incremenita in ea. Atunci s-a destramat abrupt relatia dintre parinti si, dupa o vreme, a venit si despartirea lor definitiva. Fratele cel mai mic a fost incredintat tatalui, insa tata a plecat sa lucreze in strainatate - era maistru in constructii - asa ca, de fapt, pana la majoratul lui l-am crescut eu, fiind aproape 14 ani diferenta intre noi", continua povestea Silvia, dar cu obrajii sclipind deja a lacrimi.

Libertatea