Aoleo! Blasfemie! Tocmai mântuitorul sector privat este pus în discuţie! Da, şi fără ezitări! Sectorul privat l-a înlocuit, cu o viteză ameţitoare la scară istorică , pe cel de stat, atotstăpânitor în urmă cu numai două decenii. Înlocuirea s-a făcut nu atât prin verdictul forţelor pieţei, ci mai mult prin decizie politică, pe baza prezumţiei că sectorul privat este mai bun decât sectorul de stat. Prezumţie în principiu corectă şi chiar verificată practic pe multe meridiane ale lumii. Neprobată însă în România! Un transfer halucinant de la stat la privat a avut loc în 20 de ani printr-o violenţă neîntâlnită. Sectorul economic de stat s-a subţiat până la o contribuţie de numai 7% din PIB. Minunatul şi performantul sector privat face acum legea. Cu toate acestea, România a rămas tot subdezvoltată, tot în coada Europei în orice clasament şi cu productivitatea muncii tot în zona retrogradării. A pierdut peste 4 din 8 milioane locuri de muncă, iar săracii ei hălăduiesc cu milioanele în bejenie naţională.
Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?! Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager. N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi competitiv. După două decenii de devalizare de către privaţi (persoane juridice şi persoane fizice) activele statului sunt însă de acum pe sfârşite. Ca atare, privaţii vor trebui să conteze de aici încolo pe o devalizare mai slabă a activelor statului şi nu pentru că statul român s-ar fi trezit cumva, ci pentru că aceste active vor fi mai puţine şi mai subţiri. Mai pe scurt, sectorul privat va trebui mereu mai mult de acum încolo să se descurce singur, adică altfel decât până acum când toate problemele sale de fond au fost rezolvate pe seama statului, prin transferuri directe oficiale de active (aşa-zisele privatizări), prin transferuri directe neoficiale care reprezintă probabil cea mai mare parte (vânzări subfacturate către privaţi şi achiziţii suprafacturate de la privaţi), prin transferuri indirecte (evaziune fiscală). Sectorul privat, autohton şi străin, va trebui să se acomodeze la noua situaţie în care va lipsi supapa apelului practic gratuit la resursele statului. Acomodarea, care presupune schimbări structurale, manageriale, strategice şi tactice, va dura probabil 10-20 de ani şi va genera o criză profundă.
Autor: Ilie Serbanescu, jurnalul.ro
