Am iubit-o pe Sandra când s-a prăbuşit în genunchi, ratând ultimul, îngrozitor!, chiar ultimul element al exerciţiului cu care altfel lua medalie.

Am iubit-o pe Cătălina când s-a clătinat pe bârnă, la limita căderii, şi a pierdut, la "masa verde", medalia de bronz.

Le-am iubit pentru că sunt "bătrâne". Când trebuie să concurezi cu nişte copile, tu fiind o femeie splendidă de 20 şi ceva de ani, cu un pieptar de medalii olimpice, mondiale şi europene, e mult mai greu decât atunci când erai şi tu o copilă strălucitoare în plin elan.

În orice sport, şi nu numai în sport, un golden old boy sau o golden old girl are un adversar în plus faţă de concurenţii tineri – teama de ridicol, teama de a fi compătimit.

Tinereţea poate fi tăvălită în praf– se ridică, se scutură şi merge mai departe, fără alte sentimente decât ciuda şi dorinţa de revanşa care îi stă înainte. Un senior însă, dacă ajunge să muşte ţărâna în faţa juniorilor şi a lumii întregi, la o competiţie care ar putea fi ultima pentru el, poate muri de durere şi ruşine, căci îşi ciobeşte în felul acesta o imagine clădită cu greu, într-o viaţă de muncă şi glorie. Şi atunci, preferă să-şi lustruiască medaliile, să facă spoturi publicitare şi pictoriale în reviste lucioase, fără să mai rişte intrarea în bătălie.

Cătălina şi Sandra n-au ezitat o clipă. Şi-au alungat teama de înfrângere, teama de ridicol, s-au bătut sub tricolor din toate puterile, au căzut, s-au ridicat, au avut noroc, au avut ghinion, au pierdut, au câştigat.

Au câştigat ceva mai preţios decât aurul şi argintul. Ceva ce poate face diferenţa între un mare campion şi un alt mare campion de-a lungul timpului neiertător – RESPECT!

Vă iubesc şi vă respect, Sandra şi Cătălina, Cătălina şi Sandra, fete de diamant!


Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul