Dacă ar fi trăit, poetul Horaţiu Ioan Laşcu ar fi împlinit pe 8 mai 50 de ani. Nu ar fi fost imposibil! Murind la doar treizeci şi trei de ani, poezia sa, unică în felul ei, s-a adunat în doar trei cărţi, dintre care doar una antumă - Înălţarea, Ed. Padal-Elcom, 1995 – şi celelalte postume – Lacrima neagră, Editura Axa, 1998 şi Cartea Învierii, Editura Axa, 2004 –, toate adunate într-o singură carte – Poezii – editată tot la Editura Axa din Botoşani de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, în 2012, instituţie la care poetul a fost angajat.

Biografia (şi poezia) lui ar putea constitui motivul unei monografii, fiind una ce ţine de o descendenţă dintr-o familie de intelectuali: bunicul, I.D. Marin, un învăţător de şcoală veche, cu o pregătire temeinică, a fost un pasionat eminescolog, adunând de-a lungul anilor una din cele mai bogate şi valoroase biblioteci din Botoşani, în care elevul şi studentul Horaţiu Ioan Laşcu a crescut şi s-a format; apoi, Bica, pentru care Hil, aşa cum i-am spus noi, cei apropiaţi, avea un adevărat cult, l-a crescut cu dragostea şi respectul faţă de cei din jur; părinţii, inginerul Ioan Laşcu, doctor în profesia sa, şi mama, Zvetlana – toţi i-au cultivat talentul pe care acesta şi l-a arătat de timpuriu.

Cine se va ocupa de acest lucru? Nu-mi dau seama, pentru că aşa cum arată acum posteritatea prin care memoria lui se strecoară cu mare greutate nu dă prea mari şanse să se întrevadă ceva.

Opera sa poetică se constituie din aproximativ 300 de pagini de carte, adică 276 de poezii. Cele mai multe poezii depăşesc nota necesară de rezistenţă în timp. O analiză a acestora şi o încadrare în contextul poeziei de azi ar fi relevantă pentru impunerea numelui poetului Horaţiu Ioan Laşcu, care ar putea fi încadrat foarte bine promoţiei nouăzeciste, nu ca formulă poetică, ci una, aşa cum am spus, aparte, singulară în felul ei, premergătoare anului formării acestuia ca poet (şcoala ieşeană lăsând amprente vizibile în poezia sa – menţionez aici pe O. Nimigean ca lider).

Nume însă cu mai mare rezonanţă în poezia românească de azi, cum ar fi Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Mariana Marin, Aurel Dumitraşcu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Dan Laurenţiu, Al. Muşina, Traina T. Coşovei sau Andrei Bodiu, ultimii trei recent plecaţi dintre noi, stau în aşteptarea unor critici şi istorici literari care să-i pună şi postum în valoare. L-am cunoscut pe Hil de pe vremea când era elev al Liceului Pedagogic din Botoşani, când, în clasa a XI-a fiind, l-am debutat, adus în pagină de Val. Guraliuc, în revista Amfitrion, care apărea la Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu Botoşani.

În acelaşi an, 1982, a plecat la Iaşi, unde, în anturajul boem de acolo, şi-a pecetluit destinul. Apoi, abia după 1989, în urma unui stadiu de profesorat la Todireni, l-am reîntâlnit la Botoşani, unde, părăsind învăţământul, a lucrat mai întâi ca redactor la Gazeta de Botoşani, apoi, din 1993, la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, fiindu-mi coleg până la plecarea mult prea rapidă dintre noi.

A fost şi redactor al revistei de cultură Hyperion. Calm şi discret, uneori chiar rar le vedere, migălos cu textele sale, cu ale altora pe care le pregătea pentru revistă, pasionat de pictură şi un bun cunoscător al literaturii române şi universale, conviv de excepţie şi prieten fără condiţii, Hil a lăsat în rândul celor care l-au cunoscut o amintire plăcută şi cu atât mai regretabilă, având în vedere dispariţia lui prematură.

Nu puţine sunt momentele pe care le-am trăit cu el împreună. Unele aduc cu ele imaginile din care doream să-l smulg, să nu mai rătăcească în disperările lui, multe nejustificate, căutate de posedarea de care era acaparat.

Nu a fost posibil atunci, cu atât mai mult acum, când, după aproape şaptesprezece ani de la plecare, doar numele lui îi ţine locul şi pe el măcar, cu micile mele puteri, încerc să-l salvez şi să-l aduc în faţă, cât mai viu, cât mai pus în valoare. Nu este deloc uşor să impui un nume într-un vacarm de proporţii, în care ignoranţa şi nepăsarea par mai la îndemână decât bucuria de a scoate în lume poezia adevărată, aşa cum o înţelegea foarte bine Hil.

După moartea lui Horaţiu Ioan Laşcu, survenită în 23 octombrie 1997, la instituţia la care şi el a lucrat, am organizat un concurs de poezie care i-a purtat numele. Trei ediţii a ţinut această iniţiativă, ca apoi, prin decizia unui fost director, a fost sistat.

Concursul era dedicat elevilor de liceu şi ajunsese să aibă, în cele trei ediţii, un ecou naţional. Din păcate atâta s-a putut atunci.

Între timp am editat, în 2005, o primă ediţie integrală a poeziilor sale, ca apoi, în 2012, să mai adăugăm la o ediţie definitivă câteva poezii inedite puse la dispoziţie de familie.

Definitorie pentru întreaga sa creaţie este poezia care deschide primul său volum şi pe care o redau aici în întregime:

"faceţi ce vreţi eu sunt

senina tăcere a apei nimeni

nu-mi poate lua nimic

nici tristeţea nici moartea

între talaz şi stelele fixe

aici sunt negociez cu

întunericul şi întind

capcane iluziei vă privesc

nimic nu-mi puteţi lua

moartea mai ales superbă în rest

faceţi ce vreţi

n-am fost pe de-a-ntregul

al meu n-am fost

niciodată al vostru"

(GELLU DORIAN)