Rostit cu dispret si voce inalta, in vocativ, cuvantul este injurios. Pune radical in discutie valoarea persoanei. Omul ca atare dispare, locul lui fiind luat de o caricatura. Cu un sistem asistential si medical deficitar, dar si cu mentalitatea pe masura, nu este deloc simplu sa ai la noi un defect, o dizabilitate. Medical, mai ales dupa legalizarea diagnosticului prenatal (DPN) in multe tari, deficienta nu doar ca poate fi depistata la timp, dar chiar si eliminata. Cu pretul vietii copilului in formare. Ne confruntam aici cu paradoxul tipic al unei tehnici din ce in ce mai avansate si a unei constiinte pusa in situatii din ce in ce mai delicate.

In cazul dat, al DPN, parintii sunt practic presati sa decida daca "pastreaza sau nu viata celui/celei pe care il/o asteptau, daca duc sau nu la capat sarcina. Sunt atinse limitele extreme ale autonomiei, acest atribut cu care se mandreste atat de mult modernitatea. In numele ratiunii, a unei evidente unilaterale, cine este altfel trebuie sacrificat de dragul normei. Problematica preocupa, alaturi de altele la fel de dramatice, precum stadiul terminal, pe cei care participa la dezbaterile bioetice. Centrala este aici identificarea drumului de mijloc intre asteptarea unui copil sanatos, posibilitatile tehnologice si terapeutice, valorile intime ale cuplului, atmosfera culturala inconjuratoare, contextul legal. Marele dusman se dovedeste lipsa timpului. Odata intrati in mecanismul etapelor considerate obligatorii, parintii nu primesc ragazul unei reflectii pe masura provocarii la care sunt supusi. Informati pe fuga, plasati brusc in mijlocul unei lumi profesionale si a unui limbaj special, acestia sunt cei mai slabi cu putinta avocati ai propriului copil inca nenascut.

Iata de ce, pentru a ramane la DPN, trebuie sa reconsideram rolurile. Nu este corect sa lasam decizia doar pe seama medicilor, presati la randul lor de lipsa timpului, sau sa le cerem parintilor sa produca dovada luciditatii in plina furtuna emotionala. Toate reformele, anuntate sau aplicate, ale sistemului de sanatate ignora suveran faptul ca actul medical nu se reduce la aplicarea unei tehnici sau medicatii. Ca avem nevoie nu doar de eficientizarea costurilor, ci in egala masura de reumanizarea unei profesii de la care se asteapta solutii pe care nu le poate oferi de una singura. Alaturi de medic, psihologul, asistentul social sau preotul sunt in egala masura factori de echilibru, de discernamant. In ceea ce priveste pastoratia in spital, avem un mare deficit de cunoastere. Facultatile noastre de teologie, iar aici nu ma refer doar la cele ortodoxe, ofera prea putine date astfel incat spatiul eclesial sa fie unul de dialog in cunostinta de cauza. Slujitorii altarelor sunt de regula lasati sa se descurce, sa improvizeze mai mult sau mai putin inspirat. Altfel spus, tematica bioetica, asemeni celei mai largi a teologiei sociale, se afla abia la inceput de drum. Fara o implicare nemijlocita insa nu se va schimba perceptia asupra sanatatii si a bolii, a normalitatii si a devierii de la aceasta. Din acest punct de vedere, intr-adevar, avem inca un handicap.

Sursa: teologia-sociala.ro