"Domnule presedinte,
Ma cunoasteti putin, desi numele noastre se afla de optsprezece ani pe aceeasi lista a Comitetului intemeiat la Geneva in 1926, care isi datoreste intr-o larga masura activitatea si publicatiile sprijinului D-voastre. Dar va amintiti desigur mai bine de alt reprezentant al Romaniei in acelasi Comitet, neuitatul Nicolae Iorga, pe care l-ati desemnat vice-Presedinte, in momentul in care ati urmat in scaunul de Presedinte, regretatului H.W.Temperley.
Ati fost astfel, pana in clipa in care razboiul a pus capat legaturilor internationale, in fruntea celei mai inalte instante de coordonare si organizare a studiilor istorice a acelor carora le revine sarcina sa expuna, dar sa si judece faptele si intamplarile din viata omenirii. Si razboiul acesta, cu toate grozaviile lui, va lua odata sfarsit. Nu stiu cati dintre noi vor mai fi in viata, dar cat va fi o omenire se va scrie si istoria, care ramane peste veacuri constiinta ei. In numele acestei constiinte, care se va rosti maine prin glasul istoricilor lumei, a caror munca ati fost chemat sa o indrumati, vin astazi sa va intreb ce judecata se cuvine distrugerilor care au lovit in zilele din urma tara mea, nu in obiectivele ei militare, nici in instalatiile ei industriale, nici in caile ferate, dar in institutiile ei de stiinta si de cultura.
Desigur, ati fost printre acei care s-au cutremurat la vestea sfarsitului tragic al lui Nicolae Iorga si ecoul acestui sentiment a fost puternic, cu deosebire in Universitatile Statelor Unite. Un om nu moare niciodata cu totul, daca opera sa ramane si poate fi continuata. Nu va cutremurati oare deopotriva, afland ca dupa ce Iorga a fost rapus in persoana sa, astazi in Universitatea, cu truda lui cladita, i se nimicesc si urmele operei sale?
Imi veti spune poate, la fel cu altii care ne vorbesc prin vazduh de peste mari, ca asa sunt acum legile razboiului si ca Romania este lovita ca o urmare a imprejurarilor politice in care se afla. Dar de veti judeca aceste imprejurari, nu dupa oportunitati de moment, ci in lumina adevarului istoric care este unul si acelasi pentru vremuri si popoare, veti putea oare tagadui ca la temeiul imprejurarilor de care suntem invinuiti astazi, se afla motiunea senatorilor americani care au rasturnat in 1920 principiile lui Wilson, au revenit in anii hotaratori de dupa razboi la doctrina de izolare a lui Monroe si au determinat, astfel lipsind pacea de garantiile Statelor Unite, toata evolutia politicii europene pe care o osanditi acum cu atata asprime?
Raspunderea acestor greseli se cuvine sa o poarte populatia nevoiasa a oraselor Romaniei si asezamintele ei de cultura,ridicate cu jertfa si munca generatiilor unui secol? O asemenea logica nu este si nu poate fi a D-voastra.
Stiu, Domnule Presedinte, ca nu putem vorbi la fel in arena politica a lumii de astazi. Romania n-a fost si nu este o Mare Putere, interesele ca si posibilitatile ei sunt marginite. Nu putem raspunde cu aceleasi arme si trebuie sa induram loviturile ce ni se dau de pretutindeni, cu resemnarea ce ti-o impun catastrofele naturii. Asa este legea de fier a relatiilor dintre cei slabi si cei puternici.
Dar este deasupra noastra si dincolo de aceasta lume a nedreptatii si a nelegiuirii, o Judecata suprema, in fata Careia vom fi cantăriti, nu dupa numarul si greutatea avioanelor si carelor de lupta, ci dupa aceea a cugetarii si a faptelor noastre. Caile acestei judecati n-au fost niciodata patrunse, dar nu există pildă ca in lungul timpului istoriei, faptele bune sau rele, sa nu-si afle rasplata, prea adesea cu insutita dobanda. Fie numai teama ca intr-o zi istoricii sa talmaceasca intelesul facliei pe care Libertatea o inalta in pragul Noului Continent, nu spre raspandirea luminii, asa cum socotise Woodrow Wilson, ci ca o torta de incendiu a civilizatiei in secolul ce a urmat.
Domnule Presedinte, cuvintele mele pot sa va para indrasnete si, scriindu-le, imi dau seama ca pot starni mai mult mania si resentimentul D-voastra. Dar acei care scriu istoria trebuie sa marturiseasca adevarul, asa cum este, – fie el placut sau neplacut – asa cum il rosteau odinioara profetii in fata regilor si puternicilor zilei. Si in fata Senatului Romei, ne spune povestea, s-a infatisat odata un taran de la Dunare, care si-a spus pasurile si necazul, cu vorba ce i-o lasase Dumnezeu. Senatul insa nu l-a osandit pentru cuvantul sau cel greoi si necioplit, dar a retinut din talcul sau miezul curat al adevarului, ce il aducea in cumpana judecatii sale.
…Sunteti istoric, Domnule Presedinte: noblesse oblige!"
GHEORGHE I.BRATIANU
Referitor la scrisoarea prof.Gheorghe Bratianu, iata ce scria marele ziarist Pamfil Seicaru:
"Facem loc acestei emotionante scrisori pe care dl.Gheorghe Bratianu o adreseaza profesorului american W.G.Leland. Este o nobila expresie a revoltei constiintei omenesti in fata pustiirilor aviatiei anglo-americane. Fiecare cuvant vibreaza de o durere intensa, continuta, fiecare fraza scandeaza raspunderile morale ale celor care socotesc forta mai presus de legile morale ale omenirii. A pastra tacerea in fata urgiei, tacerea ar egala un act de lasitate. Suferinta poporului roman trebuie sa-si afle o expresie, actele de teroare, de dementa devastatoare, sportul vanatoarei de oameni trebuie denuntat judecatii severe de maine.
Dl.profesor Gheorghe Bratianu s-a facut interpretul constiintei umane ultragiate, gasind tonul, expresia, accentul necesar. Prea des fac apel marile puteri la comandamentele morale ale vietii umane, ca sa se poata socoti libere de constrangerea respectului datorit acestor principii. Cand se urmaresc femeile si copiii pana in bietele adaposturi improvizate unde cauta disperati un refugiu, si asupra acestor adaposturi de pamant, se svarle cu o satanica precizie bombele ucigase, cand peste aceste nevinovate victime se flutura idealurile umanitatii, trebuie sa se ridice strigatul de protest a constiintei umane. Dl.Gheorghe Bratianu raspunde acestei chemari a omului de cultura in mijlocul salbaticei renegari a umanitatii". (Sursa: Ion Coja)
