Avem cea mai mare nevoie să ne stăpânim limba cum se cuvine ÅŸi s-o înfrânăm. Limba e miÅŸcată de inimă: cu ce este plină inima, aceea se ÅŸi revarsă prin limbă. Pe de altă parte, acel simţământ care se revarsă prin limbă se întăreÅŸte ÅŸi se înrădăcinează în inimă. De aceea, limba este unul dintre marii părtaÅŸi la zămislirea obiceiului nostru mândru.

Simţămintele bune sunt tăcute. Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simţămintele iubitoare de sine, ca să exprime ceea ce ne măguleÅŸte iubirea de sine ÅŸi ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de cele mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că suntem multÅŸtiutori ÅŸi că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulÅ£umitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune ÅŸi de a o întipări ÅŸi în inimile celorlalÅ£i prin belÅŸug de vorbe, cu repetări numeroase, făcânduli-se învăţători nepoftiÅ£i ÅŸi visând câteodată să aibă ca ucenici oameni mult mai pricepuÅ£i decât ei - ÅŸi asta atunci când se vorbeÅŸte despre lucruri care merită cât de cât luare-aminte. In cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deÅŸartă, ÅŸi atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfăţiÅŸa pe deplin răul care vine din această proastă obiÅŸnuinţă, îndeobÅŸte, multa vorbire deschide porÅ£ile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldura evlaviei, ÅŸi cu atât mai mult vorbirea deÅŸartă.

Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuÅŸi, ÅŸi în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furiÅŸeze obiÅŸnuitele învoiri ÅŸi pofte pătimaÅŸe - câteodată cu asemenea izbândă, încât atunci când se termină vorbirea deÅŸartă, în inimă se află deja nu numai însoÅ£irea cu gândul rău, ci ÅŸi hotărârea de a săvârÅŸi patima cu fapta. Vorbirea deÅŸartă este uşă spre osândire ÅŸi clevetiri, răspânditoare a veÅŸtilor ÅŸi părerilor mincinoase, semănătoare a neînÅ£elegerilor ÅŸi vrajbelor. Ea înăbuşă gustul pentru ostenelile minÅ£ii ÅŸi slujeÅŸte mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoaÅŸteri temeinice.

După multa vorbire, când aburul mulÅ£umirii de sine trece, întotdeauna rămâne un anumit simţământ de tristeÅ£e ÅŸi de ruÅŸine. Oare aceasta nu dovedeÅŸte că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat?
Apostolul Iacov, vrând să arate cât de greu îi este celui guraliv să se abÅ£ină de la ceva nefolositor, a zis că Å£inerea limbii între hotarele cuvenite este doar partea bărbaÅ£ilor desăvârÅŸiÅ£i: daca nu greÅŸeÅŸte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârÅŸit, în stare să înfrâneze ÅŸi tot trupul (Iac. 3, 2). Limba, îndată ce începe să vorbească ceva după placul său, fuge ca un cal scăpat din frâu ÅŸi pălăvrăgeÅŸte nu numai cele bune ÅŸi cuviincioase, ci ÅŸi cele rele ÅŸi dăunătoare. De aceea, Apostolul o numeÅŸte rău fără astâmpăr, plin de venin aducător de moarte (Iac. 3, 8). Impreună-glăsuind cu el, ÅŸi Solomon a grăit: din cuvinte multe nu vei scăpa de păcat (Pilde 10, 19). Åži vom spune, împreună cu Ecleziastul, că, îndeobÅŸte, cine vorbeÅŸte mult îÅŸi dă în vileag nebunia, fiindcă de obicei numai cel nebun înmulÅ£eÅŸte cuvintele (Ecl. 10,14).

Nu te întinde la împreună-vorbiri lungi cu cel ce nu te ascultă cu voie bună, ca nu cumva, săturându-se de tine, să înceapă să te urască, precum este scris: cel ce înmulÅ£eÅŸte cuvintele, urât va fi (Sirah 20, 8). FereÅŸte-te ca nu cumva să vorbeÅŸti cu asprime ÅŸi de sus, fiindcă oamenii urăsc foarte mult aceasta, ÅŸi te vor bănui că eÅŸti foarte deÅŸert ÅŸi gândeÅŸti lucruri prea mari despre tine însuÅ£i. Niciodată să nu te lauzi, decât dacă este neapărată nevoie, însă ÅŸi atunci să vorbeÅŸti cât mai pe scurt. Când vezi că alÅ£ii vorbesc de prisos despre ei înÅŸiÅŸi, sileÅŸte-te să nu faci ca ei, chiar dacă vorbele lor par smerite ÅŸi mustrătoare de sine. Iar în ce-l priveÅŸte pe aproapele tău ÅŸi faptele lui, nu te da în lături să vorbeÅŸti, însă vorbeÅŸte totdeauna cât mai pe scurt, chiar ÅŸi atunci când lucrul acesta se cere pentru binele lui.

Când stai de vorbă, să-Å£i aminteÅŸti ÅŸi să te strădui să împlineÅŸti porunca Sfântului Talasie, care grăieÅŸte: Dintre cele cinci feluri de a sta de vorbă cu alÅ£ii, pe trei dintre ele să le foloseÅŸti, cu chibzuinţă, fără frică; pe al patrulea să nu îl foloseÅŸti des, iar de al cincilea să te lepezi cu totul." Un oarecare dintre scriitorii duhovniceÅŸti le înÅ£elege pe primele trei aÅŸa: da", nu", se înÅ£elege" sau este limpede", în al patrulea vede îndoiala, iar în al cincilea - ceea ce e cu totul necunoscut. Adică poÅ£i să vorbeÅŸti cu hotărâre despre ceea ce -ÅŸtii sigur că este adevărat sau neadevărat ÅŸi despre ceea ce se vede de la sine; despre ceea ce-i îndoielnic mai bine să nu zici nimic, iar dacă este nevoie, să vorbeÅŸti ca despre ceva îndoielnic, fără să hotărăşti dinainte; iar despre ceea ce nu ÅŸtii să nu vorbeÅŸti deloc. Un altul zice: avem cinci feluri de a vorbi - chemător, întrebător, doritor sau rugător; hotărâtor, când ne rostim cu hotărâre părerea; poruncitor. Dintre acestea cinci, pe primele trei să le foloseÅŸti întotdeauna slobod, pe al patrulea - cât mai rar cu putinţă, iar pe al cincilea să nu-l foloseÅŸti deloc.
Despre Dumnezeu să vorbeÅŸti cu toată căldura, mai ales despre bunătatea ÅŸi dragostea Lui, dar totuÅŸi cu frică, gândindu-te să nu păcătuieÅŸti cum va ÅŸi în aceasta, zicând ceva necuvenit despre cele dumnezeieÅŸti ÅŸi tulburând inimile ascultătorilor simpli. De aceea, mai degrabă să iei aminte la împreună-vorbirile altora despre lucrurile acestea, punând cuvintele lor în vistieriile cele mai dinlăuntru ale inimii tale - iar dacă se va vorbi despre altceva, numai sunetul glasului să se lipească de auzul tău, însă noima să nu se lipească de mintea ta, care trebuie să tindă nestrămutat către Dumnezeu. Chiar ÅŸi atunci când trebuie să-l asculÅ£i pe vorbitor ca să pricepi despre ce e vorba ÅŸi să dai răspunsul ce se cuvine, să nu uiÅ£i ca între ceea ce auzi ÅŸi ceea ce spui să-Å£i înalÅ£i ochiul minÅ£ii spre ceruri, unde e Dumnezeul tău, gândindu-te la mărirea Lui ÅŸi la faptul că El nu te scapă din ochi, ci caută spre tine ba cu bunăvoinţă, ba cu neplăcere, potrivit celor ce se întâmplă în cugetele inimii tale, în vorbele, în miÅŸcările ÅŸi în faptele tale.

Când trebuie să spui ceva, să chibzuieÅŸti temeinic la cele ce se suie în inima ta ca să le zici, mai înainte să ajungă acestea pe limba ta, ÅŸi vei afla că multe dintre ele sunt de aÅŸa fel, încât este cu mult mai bine să nu iasă din gura ta. Să ÅŸtii totodată că ÅŸi din ceea ce Å£ie se va părea că este bine să zici este uneori cu mult mai bine ca unele să rămână îngropate în mormântul tăcerii. De aceasta îÅ£i vei da seama, câteodată, îndată după încheierea împreună-vorbirii.

Tăcerea este mare putere în războiul cel nevăzut cu mândria ÅŸi reazim de nădejde spre biruinţă. Tăcerea este foarte plăcută celui ce nu nădăjduieÅŸte în sine, ci nădăjduieÅŸte numai în Dumnezeu. Ea este păzitoarea sfinÅ£itei rugăciuni ÅŸi minunată ajutătoare în lucrarea virtuÅ£ilor, iar totodată ÅŸi semn al înÅ£elepciunii duhovniceÅŸti. Sfântul Isaac spune că paza limbii nu numai că sileÅŸte mintea să suie la Dumnezeu, ci ÅŸi în lucrurile cele văzute, săvârÅŸite cu trupul, dă în chip de taină mare putere spre împlinirea lor. Ea luminează ÅŸi în lucrarea ascunsă, însă doar dacă omul păzeÅŸte tăcerea întru cunoÅŸtinţă. Altundeva, el laudă tăcerea aÅŸa: Dacă vei pune într-o parte toate lucrurile vieÅ£ii acesteia îmbunătăţite (pustnicia), iar de cealaltă parte tăcerea, vei afla că tăcerea precumpăneÅŸte. Multe sfaturi sunt bune pentru noi - însă când se va apropia omul de tăcere i se va părea de prisos lucrarea păzirii lor."

Intr-un alt loc numeÅŸte tăcerea taina veacului viitor", iar cuvintele, spune el, sunt unealta lumii acesteia". Sfântul Varsanufie o pune mai presus de teologhisire, zicând: Chiar dacă aproape că ai ajuns să teologhiseÅŸti, să ÅŸtii că tăcerea este mai vrednică de uimire ÅŸi slavă." Drept aceea, se întâmplă ca unul să tacă fiindcă nu are ce să spună (v. Sirah 20, 6), altul pentru că aÅŸteaptă vremea potrivită (ibidem), altul din alte pricini, de dragul slavei de la oameni, sau din râvna pentru această virtute a tăcerii, sau fiindcă Å£ine ascunsă în inimă împreună-vorbirea cu Dumnezeu, de la care nu vrea să abată luarea-aminte a mintii sa le" -îndeobÅŸte însă se poate spune că cel tăcut se arată chibzuit ÅŸi înÅ£elept (v. Sirah 19, 28; 20, 5).
IÅ£i voi arăta doar un mijloc pentru a deprinde tăcerea, cel mai nemijlocit ÅŸi mai simplu: apucă-te de lucrarea aceasta, ÅŸi ea însăşi te va ÅŸi învăţa cum să o faci ÅŸi te va ajuta. Iar pentru a păstra nestinsă osârdia către osteneala aceasta, să te gândeÅŸti cât mai des la urmările pierzătoare ale flecărelii fără alegere ÅŸi la urmările mântuitoare ale tăcerii celei cu bună înÅ£elegere. Iar când vei ajunge la gustarea roadelor mântuitoare ale tăcerii, nu vei mai avea nevoie de nici o lecÅ£ie în privinÅ£a trufiei.
Sfantul Nicodim Aghioritul

CITEȘTE ȘI: "5000 de lei sunt 5000 de lei!"