De mai mult de o săptămână am tot făcut radiografii realiste ale situaţiei din Ucraina, punând accentul pe riscurile şi pe oportunităţile României, în contextul dat, constatând incapacitatea instituţiilor româneşti de a se mişca în vreun fel, ca urmare a promovării pe scară largă, pe alte criterii decât competenţa profesională.
Şansa nesperată a României, în cazul că ar fi agreată de Rusia în calitate de mediator, se traduce prin conectarea reglementării conflictului transnistrean, aflată până acum în responsabilitatea Comisiei de mediere şi soluţionare, la tematica generală a Ucrainei. Comisia respectivă a fost compusă până acum din Rusia, Ucraina şi OSCE, având ca observatori Uniunea Europeană şi Statele Unite. România, cedând atributele suveranităţii către NATO şi UE, a fost exclusă de pe lista de mediatori a conflictului, interesele ei fiind promovate teoretic în comisie de către SUA şi UE. Până în prezent, Ucraina a avut interese comune cu cele ale Rusiei şi contrare celor ale României, în problema Transnistriei, întrucât Ucraina avea, şi de acum are vulnerabilităţi strategice şi mai mari, legate de "balamaua" Tiraspol-Kiev (200 km), care joacă un rol cheie în ruleta rusească a menţinerii integrităţii teritoriale a Ucrainei.
Cele trei state membre ale UE care au graniţe cu Ucraina sunt Slovacia (cu o lungime de 70 km), Ungaria (80 km) şi România (650 km). Există posibilitatea ca în urma viitoarei "medieri" a situaţiei din Ucraina, Rusia (de ale cărei decizii depinde totul) să nu aibă din partea UE interlocutori corecţi şi foarte abili, sau ca dintre aceştia să lipsească România. În această ipoteză, Rusia va rupe teritoriului Ucrainei de-a lungul acestei "balamale". Transnistria ajungând astfel parte componentă a estului rusofon al Ucrainei. Drept consecinţă, Comisia de mediere şi soluţionare a conflictului din Transnistria va rămâne fără obiect şi se va autodesfiinţa. Acesta este cazul cel mai fericit pentru că pe modelul Crimeii, R.Moldova (sau o parte din aceasta) ar putea decide prin referendum să se alăture şi ea estului rusofon al Ucrainei şi atunci România ar putea avea o graniţă directă cu Federaţia Rusă, cu lungimea de 700 km.
Ceea ce trebuie ştiut e că Rusia îşi alege interlocutorii pe tema viitorului Ucrainei şi de aceea unul din punctele slabe ale României îl reprezintă lipsa garanţiilor de credibilitate ca jucător corect, în faţa Moscovei. Vă reamintesc că în primul mandat prezidenţial, Băsescu, responsabilul cu politica Externă a României, trăgea flegme în direcţia Rusiei, ascuns după umărul lui George W.Bush ("Marea Neagră, lac rusesc", etc.). În timp ce în al doilea mandat a cerut şi a obţinut amplasarea scutului antibalistic american la Deveselu. Cu numai o lună înainte de anunţarea decesului oficial al gazoductului Nabucco, când toată lumea ştia că acesta fusese înlocuit de gazoductul South Stream al ruşilor, ministrul Afacerilor Externe, Titus Corlăţean, organiza cu mare fast, în perioada 21-26 mai 2013, reuniunea Comitetului Nabucco, la care a luat parte şi premierul Victor Ponta. De menţionat că traseul gazoductul rusesc South Stream a fost acceptat şi se construieşte pe teritoriul Ungariei, nu şi pe cel al României şi Slovaciei. Ca şi în cazul lui Băsescu, garanţiile de credibilitate ale lui Corlăţean în ochii Moscovei sunt nule.
Al doilea punct slab al României îl constituie atitudinea faţă de Ucraina. Care a fost privită şi de România, ca de întreaga Uniune Europeană, prin prisma clişeelor dictate de la Washington şi codificate ca "valori democratice euro-atlantice", care s-au redus la ridicarea în slăvi a instinctelor de grotă ale Euromaidanului. Despre altceva decât Euromaidan, MAE, politicienii şi opinia publică din România n-a avut voie să discute în ultimele luni. Totuşi, pentru cei care vor să cunoască, să înţeleagă şi să colaboreze cu adevărat cu Ucraina profundă, e necesară cunoaşterea realizărilor de excepţie ale poporului ucrainean, singurele care ar fi trebuit promovate în această perioadă, pentru că ele poartă amprenta genialităţii poporului ucrainean.
Vocea Rusiei
