Acum doi ani la Concursul interdisciplinar "Plus minus poezie", puteai participa doar dacă aveai media zece la română şi la matematică. E clar că Nichita sau Eminescu, dacă ar fi existat şi pe vremea lor un astfel de concurs, nu aveau ce căuta pe acolo.
Este inuman a-i evalua pe toţi elevii după aceleaşi criterii, în condiţiile în care suntem unici, nu vrem şi nu putem fi uniformizaţi în totalitate. Este inuman să-i cer celui de la profesională integrale, când el vrea să devină bucătar, elev care la examenul din clasa a opta a luat sub cinci, neştiind calcule uzuale.
Cu toate că iubesc a fi printre elevi, când am terminat facultatea nu m-am angajat ca profesor, nu voiam a intra-n sistem. Căci ştiam în ce mă bag, ştiam că adesea voi fi pusă între ciocan şi nicovală, mai ales de voi întâlni copii deosebiţi. Ştiam că îi voi pune să înveţe o matematică cantitativă pentru un examen de-a opta sau de bac, zdrobindu-i şi sufocându-i, dar fără a avea şi timpul necesar de a le vorbi despre legăturile matematicii cu arta, muzica sau poezia, fără a putea să le arăt o imagine de ansamblu a sa, cât să nu mă mai întrebe constant şi pe bună dreptate: "la ce-mi foloseşte mie asta-n viaţă?" Da, uităm de sufletele elevilor, ni i-am dori roboţi dacă se poate, copii fără copilărie, adolescenţi fără creativitate; preferabil ca profesorii să fie cât mai inculţi dacă se poate, tocmai ca să aibă drag de hârtii stupide pe care nimeni nu le citeşte şi să nu aibă timp de-o carte. Oricum, nici nu are bani pentru aşa ceva. Ce contează formarea lui profesională, dar mai ales formarea sa ca spirit liber?
Ne formăm la cursuri anoste pline de limbaj de lemn, nicidecum citind acasă cărţi de specialitate sau efectiv de literatură.
Le cerem elevilor lectură suplimentară, în condiţiile în care numărăm pe degete profesorii care azi citesc. Şi nu vorbesc acum de ziare sau de reviste de doi lei. Căci, săracii, nu au timp de lucruri cu adevărat folositoare, nu au timp nici de sufletul lor, darămite de-al elevilor.
Noi modelăm spirite, lucrăm cu suflete, nu cu nişte entităţi făr` de simţire sau făr` de grai. Şi-atunci, ce le dăruim noi lor, dincolo de o informaţie preluată din cărţi, pe care am preluat-o şi noi la rându-ne? Câţi dintre adultii de azi mai ştiu calcule cu logaritmi sau oareşce comentarii de la română? Mai nimeni, nici chiar dintre foştii premianţi.
De ce se merge încă pe cantitate, pe exerciţii şablon, fără ca elevul să le perceapă noima, pe memorare, în detrimentul înţelegerii fenomenului, a descoperirii frumuseţii ştiinţelor exacte şi a creativităţii? De ce se doreşte îngrădirea omului şi lipsa de luciditate, în timp ce imaginaţia sa e pur şi simplu mutilată?
De ce să trezim noi spirite, când înşişi profesorii trebuie anesteziaţi şi înrobiţi de jugul hârţoagelor menite a le ocupa mintea şi timpul? Sunt întrebări la care e cazul să medităm.
Octavian Soviany a pus punctul pe i, descriind foarte bine platitudinea sistemului prin care ne facem veacul:
"Pentru că ştiţi bine cum funcţionează sistemul şcolar, ce anume face ca nu doar elevii, dar până şi profesorii de română, mulţi dintre ei, să rămână cumva într-o lume paralelă cu literatura contemporană?
Actualul sistem de învăţământ încurajează (cel puţin în ceea ce priveşte limba şi literatura română) mediocritatea şi nu performanţa autentică, atât în cazul elevilor, cât şi în acela al profesorilor. După cum se ştie, testele de literatură sunt foarte greu de cuantificat; din dorinţa ca evaluarea elevilor la aşa-zisele examene naţionale să fie cât mai obiectivă, comisia de specialitate a ministerului a conceput nişte subiecte stereotipe, din care a dispărut orice accent pe creativitate. Corectarea la proba scrisă se efectuează după un barem destul de rigid, iar o lucrare, fie şi genială, dacă nu se înscrie în interiorul acestui barem, nu este luată în consideraţie. Prin urmare, pe tot parcursul liceului (a cărui finalitate a devenit nu dobîndirea unor cunoştinţe, ci obţinerea diplomei de bacalaureat, care permite accesul la universitate), elevul nu învaţă de fapt literatură, ci învaţă să facă faţă cât mai bine acestor cerinţe şablonarde, ceea ce e foarte monoton şi plictisitor, aşa că de unde interes pentru literatură? Cel care prin statutul său profesional ar trebui să îl stimuleze, adică profesorul, este de multe ori la fel de blazat ca şi elevul. După ce obţine gradul didactic I (pe la treizeci şi un pic de ani), el nu mai are cum să avanseze din punct de vedere profesional; iar mai nou, performanţele didactice se măsoară în adeverinţe, fiecare profesor străduindu-se să adune dosare întregi de hârtii pe care le va înainta inspectoratului pentru a obţine, eventual, o gradaţie de merit. E interesat mai mult de meditaţiile sale particulare (fără de care n-ar putea să trăiască decent, nici chiar indecent!) decât de performanţele realizate la clasă, şi cum să fie la zi cu lecturile din literatura contemporană, dacă n-are bani să-şi cumpere cărţi? În aceste condiţii, e firesc ca şcoala să se degradeze şi să avem în România de astăzi doar un simulacru de învăţământ, aşa cum avem şi un simulacru sinistru de democraţie".
Sursa: facebook.com
